Înainte de a încheia „amintirile” de şcolar la Bălţăteşti, voi arăta un episod aparte. La şcoală se pomenea mereu că nu este Dumnezeu.
La biologie se clama că ne tragem din maimuţă şi că a fost o lungă evoluţie. Noi ascultam cu veselie poveştile auzite din gura unor profesori care nici pe departe nu credeau în ceea ce spuneau. Unii dintre ei, când ridicau tonul pentru a ne face să înţelegem, se uitau la noi şi ne făceau cu ochiul. Noi pricepeam şi nu comentam. După ora de biologie, se iscau anumite dialoguri, spre hazul celor din jur:
– Auzi, bă cimpanzeule, ce a spus doamna profesoară?
– Am auzit, bă, gorilă urâcioasă.
– Taci, maimuţoiule, strigă unul cu glas subţire din fundul clasei. Eu mă trag din porcule de câine!
– Profesoara este o maimuţă flocăită, se aude o voce plină de haz, iar directorul este un urangutan bălos.
Printre profesoarele de la Bălţăteşti se distingea, cu o eleganţă aristocratică, doamna Lucia Melinte. Era o matematiciană înnăscută. Auzeam că a luat premiul întâi la toate concursurile.
Era înaltă, albă ca zăpada şi cu o împletitură a părului blond făcut ca un colac pus peste creştetul capului, iar când preda la oră avea un zâmbet superb, dar niciodată nu am văzut-o râzând în hohote sau rânjindu-se.
Deseori, fiind chemat, mă duceam acasă la dânsa. Stătea în gazdă şi avea prunci măricei. Într-o vineri îmi spune:
– Costică, să vii mâine dimineaţă să mă ajuţi să duc coliva până la biserică. Era prin Postul Paştelui al anului 1955, după câte îmi aduc aminte. Profesoara Lucia Melinte, îmbrăcată frumos, îmi pune în braţe coliva şi-mi spune, cu o blândeţe aparte:
– Ai grijă cum mergi! Uită-te pe unde calci să nu cazi şi să-mi strici coliva.
– Am grijă! răspund eu, mândru foarte, că mi s-a făcut bucuria să duc coliva şi mai ales să merg la câţiva paşi în urma profesoarei mele. Parcă eram în procesiune, zic eu acum. Era un drum solemn. Afară era soare şi se auzeau păsările cântând în sunetul de clopot ce se ridica în văzduh ca roua dimineţii.
La biserică, lume multă. Stăteam la Sfânta Liturghie, lângă profesoara mea, plină de credinţă şi evlavie. Se închina cuviincios şi nu-şi ridica ochii din pământ. Semăna cu mama ca două picături.
Preotul Diaconiţa, înalt şi sobru, tămâia prin biserică înainte de heruvic. Mergea calm, în nori de fum de tămâie, cu felonul făcut ca o covată, în faţă, unde creştinii puneau pomelnicele cu cei plecaţi în Ţara de peste veac. Era ceva nou pentru mine.
După slujbă ne întoarcem acasă şi mă aşază la masă. A fost examenul cel mai greu. Nu am avut prilejul niciodată ca să fiu servit de profesoara mea. O bucată era în mână, alta îmi stătea în gât. A doua zi sunt chemat la cancelaria şcolii, în biroul directorului. Îl aud, cu vocea lui sonoră, baritonală:
– Ai fost la biserică ieri cu tovarăşa Melinte Lucia?
– Da! i-am răspuns liniştit, văzând pe profesoara mea stând deoparte, ca în boxa acuzaţilor.
– Cine te-a învoit să mergi la biserică, strigă directorul, umflându-şi venele de la gât de parcă era înconjurat de şerpişori.
– M-am învoit singur! răspund eu, văzând pe Lucia Melinte că zâmbeşte imperceptibil.
– Aşa! Eşti eliminat din şcoală.
Când am auzit de eliminare gândul mi-a zburat la tata şi mai ales la mama, care-i dăduse voie directorului să mă „instruiască” la nevoie. Dintr-o dată aud pe director, care umflându-şi bojocii, a zis aproape răcnind:
– Tovarăşa Melinte! dumneata nu ştii că nu este Dumnezeu? Cum de faci colivă şi ţi-o cară elevii la biserică?
– Dumnezeu există, domnule, iar de credinţă nu mă las niciodată. Eu am luat pe elevul meu să mă ajute să duc coliva. Faţa directorului s-a făcut stacojie şi ochii i s-au umflat ca două cepe.
– Tovarăşa Melinte, ştii că poţi fi dată afară din şcoală? Bătând cu pumnul în masă se ridică de pe scaun. Se face o pauză lungă. Aud peste câteva clipe, cu un calm desăvârşit, vocea profesoarei Melinte Lucia:
– De azi nu voi mai călca în şcoala aceasta unde se urlă ca în codru. Iar de credinţa în Dumnezeu nu mă voi lepăda niciodată!
Cu stăpânire de sine şi un firesc nemaiîntâlnit se ridică de pe scaun şi luându-mă de mână ieşim din biroul directorului.
A doua zi, profesoara Lucia Melinte ne scria pe tablă formulele matematice cu aceeaşi linişte şi zâmbet caracteristic. Nu peste multă vreme, furtunosul director a părăsit şcoala. A fost promovat la Târgu-Neamţ.
Profesoara Lucia Melinte mi-a rămas ca o icoană.
După o vreme, directorul Gheorghiţă Munteanu a revenit la şcoală. Când mi-a eliberat diploma, m-a întrebat:
– Unde vrei să mergi mai departe la şcoală?
– La Seminarul Teologic, i-am răspuns pe nerăsuflate!
– Dacă mergeai la o şcoală mai bună aveai nota zece la purtare, dar pentru că mergi la şcoala de popi, ai doar nota opt. Era nota care te oprea să fii primit la orice şcoală superioară. Şi aşa am plecat, din iubitul Bălţăteşti, cu inima plină de îngrijorare. Îmi ieşeau pe nas toate „apucăturile” mele de elev ţâfnos, plin de evlavie şi purtător de colivă, călcând ţanţoş pe urmele profesoarei Lucia Melinte!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
