Tata a dorit ca în primul an de şcoală să-mi facă şi mie o geantă sau cufăr elegant, din lemn lăcuit, ca o vioară, pentru a purta cărţile.
N-a voit să merg încălţat în opinci şi nici să-mi duc cărţile în traistă – taşcă numită – când mergeam la şcoală.
Era o bijuterie. Mergeam ţanţoş cu „diplomatul meu”, aşa cum m-a învăţat tata. Voia să ştie toţi cine este Costică, fiul lui Ciocârlan, că aşa era poreclit tata, din satul Cracăul Negru.
În clasă l-am pus ritos pe bancă şi-mi orânduiam caietele, cărţile, creioanele, radiera, condeiul, cerneala. Colegii mei se uitau la minunea de „geantă diplomatică” şi erau curioşi să vadă mai de aproape podoaba de „traistă” lăcuită.
Se uitau lung la mine. Unii fluierau a mirare. Alţii a batjocură. Când să plec spre casă, un coleg mi-a înhăţat geanta şi fugind a trântit-o de gard până au sărit bucăţi şi cărţile s-au împrăştiat pe drum. Mi-au tras o bătaie ca să ţin minte.
Rămas singur să-mi strâng ce a mai rămas din prăpădul abătut asupra capului meu, am plâns în hohote până acasă. Când m-a văzut tata cu geanta bucăţi, amestecată cu cărţi, aducându-le în braţe, speriat m-a întrebat:
– Dar ce s-a întâmplat, băiete? Cine te-a bătut? Ce-ai păţit cu geanta ta de lemn? Printre sughiţuri i-am spus păţania şi cum m-au lecuit colegii de mersul ţanţoş de dimineaţă spre şcoală şi cum m-au bătut măr, făcându-mi praf frumuseţe de geantă.
L-am auzit, după câteva clipe:
– Costache! de azi înainte să nu mai intri în ograda asta dacă te mai bate cineva. Auzi?
– Aud! Aşa va fi! De altfel nu ştiam ce spun. Am avut mari înfruntări, dar tata n-a auzit decât de plângerile părinţilor, că n-am putut fi învins de încăierările copilăreşti, care n-au fost deloc puţine.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
