Într-una din zile, tata m-a chemat afară lângă un trunchi de copac, pe care se crăpau lemnele. O bardă stătea înfiptă cu coada oblic. Am început să mă îngrijorez. Dintr-odată îl aud zicând ritos:
– Băiete! Cum sunt pătrunjelul, mărarul, cartofii, fasolea, ceapa, usturoiul şi celelalte legume făcute de Dumnezeu?
– Bune sunt toate, răspund eu aproape tremurând!
– Bine, atunci! Dacă strici ce a făcut Dumnezeu şi nu iese mâncarea bună îţi voi tăia capul cu barda, auzi?
– Aud! Am îngăimat abia ţinându-mă pe picioare. De atunci am căpătat o mare sperietură. Mă gândeam să fug de acasă. N-am scos niciun cuvânt câteva zile. Norocul meu era că tata mergea la lucru. Făcea case din lemn cu vărul lui, Ion Acatrinei. Tot lucrând case în sat, ei mâncau felurit şi bucate iscusit gătite, iar eu nu mă puteam număra printre meşterii bucătari.
Nu aveam tăria să fug de acasă. Mă străduiam să fac tot felul de combinaţii culinare ca să nu mai aud reproşuri, dar nici să mai văd barda înfiptă-n buturugă a ameninţare.
Ca să ştiu cam ce mănâncă pe la locul de muncă, pe unde lucra tata, într-o zi m-am apropiat de bucătărie, chiar în timpul mesei. Îl aud pe Ion Acatrinei zicând printre pufăiturile ţigării aprinse, fornăind pe nas:
– Bre, Haralambie, eşti un tiran cu Costică! De ce faci mofturi la mâncare?
– L-am speriat puţin ca să nu uite. Nimeni nu face borşul mai bine ca el. Nu ştiu ce pune, ce adaugă, ce foloseşte pentru acrit. E un iscusit la bucătărie. Ne ajută. Mamă-sa e fericită, că poate să facă şi alte treburi. Cu gătitul mesei e o greutate mare şi nici nu se cunoaşte că faci ceva şi e mare pierdere de timp.
– Păi vezi, vere! Mai uşor cu aspreala că o să fugă de acasă.
Când am auzit şi laude şi profeţii nu am mai stat o clipă. Am şters-o uşurel pe coastă în jos şi am fugit spre casă. Eram fericit. Nu mă mai temeam. M-am aşezat pe lucru. Bucatele ieşeau din ce în ce mai bune.
Ceva mai greu era când trebuia să duc mâncarea în oale mari, tocmai la munte, când se lucra la fân. Se iubeau bucatele calde şi nu încălzite de două sau trei ori. Se pierdea gustul şi osteneala era cumva pe degeaba.
Îmi aduc aminte de bunătăţile făcute din cartofi noi cu unt de oaie. Doamne! Ce bucurie să guşti aşa minune! Borşul de cartofi acrit cu zarzărele ce dau în pârgă. Omleta cu unt de vacă împănată cu muşchi şi cârnat tăiat rotiţe, dat prin mărar bătut cu lapte. Varză la cuptor cu costiţă de purcel. Fasole păstăi prăjite în oloi din sămânţă de cânepă. Dar plăcintele făcute cu brânză la cuptor? Acum îmi dau seama ce vremuri de criză erau. Şi totuşi… aveam de toate în gospodăria noastră, numită săracă. Iarna, garniţa era la mare putere. Scoteai repede şi puneai în cratiţă untură de purcel, care cuprindea, colea, muşchi tăiat felii, cârnat scurtat, slănină făcută jumări la care adăugai zece ouă sau mai multe, după mâncători, bătute cu lapte şi câteva fire de făină. Cu murături şi mămăligă caldă era un deliciu desăvârşit. Şi toate din gospodărie! Nici nu am ştiut vreodată ce înseamnă cumpărăturile.
O, Doamne! Dar cozonacii la care frământam de mă dureau mâinile două săptămâni? Ce să mai spun de pască, ouă roşii, friptura de miel ce se usca uşurel pe bucăţi de şiţă în cuptor potrivit de fierbinte, sarmalele şi zeama de găină în oalele de lut!
Dacă aş sta să scriu despre bogăţia şi iscusinţa cu care făceam bucătărie nu o să credeţi mare lucru. Scriu pentru a lăuda pe gospodinele, soţiile şi mamele noastre sfinte, care zilnic, fără odihnă şi încetare fac aceste lucrări, pentru a ne duce în timp existenţa noastră în această lume văzută. Fiecare strachină de lapte cu mămăligă şi un pahar cu apă e încă o zi!
Să ne întoarcem acasă! La brazda cu ceapă, usturoi, cartofi, fasole, pătrunjel, varză, mărar, la ouă, lapte, la izvorul din luncă, la florile de pe prispă, la cântec de ciocârlii, la untul de vacă şi de oi şi câte altele din grădina noastră care ne aşteaptă bosumflată că am părăsit-o!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
