Mama era o femeie tăcută. Doar când mi se destăinuia, avea un debit verbal necunoscut mie până atunci. Îşi descărca amărăciunile adunate din primăvara vieţii.
Până să se mărite, mi-a povestit că „noii părinţi” au pus-o la munci grele şi nesfârşite. Iarna, mai ales, când se potoleau cu treburile, mama îşi primea porţia „fericită” de a merge în Tisa, la casa şi gospodăria mare unde stăteau oile, caprele, caii, porcii, câinii ca să păzească, iar ceilalţi ca să se îngraşe, fânul adunat servind drept nutriment pentru averea pe patru picioare.
Din octombrie şi până în aprilie, mama era îngrijitoarea şi gospodina harnică în ograda unor stăpâni nemiloşi. Mi-a povestit despre năvala lupilor în stâna de oi. Salvarea oilor din gura lupilor era o vitejie, aş putea spune şi chiar un meşteşug. Nu se scăpa de încăierare decât atunci când săreau câinii, iar mama le înfigea între ochi un lemn care avea la capăt cărbuni aprinşi. Se vede că Dumnezeu a ocrotit-o de n-a fost mâncată de lupi, de porci sălbatici sau atacată de urşi. Prin anii aceia, zăpada era mult mai mare acolo, în munţi, iar fiarele mişunau peste tot flămânde, umblând pe deasupra zăpezii îngheţate. Când îşi termina povestirea, mama izbucnea într-un straşnic plâns de mi se rupea inima.
Cum anii treceau, a venit şi vremea măritişului. Mi-a povestit că nu-i plăcea să meargă la dans, la „joc” cum i se spunea la Cracăul Negru. Avea o sfială naturală, chiar cam sălbatică, după o viaţă de singurătate şi batjocură necurmată.
Când a mers un flăcău să o ceară în căsătorie, a primit o bătaie de a plâns o săptămână, iar îndrăzneţul mire, o fugăreală de nu a mai cutezat să se apropie de casa unde mama slujea de pomană, cu viaţa ei şi cu averea moştenită.
Părinţii adoptivi doreau să-şi mărite „slujnica” după cum credeau ei. Aşa cum se ştie, vecinii joacă un rol deosebit în viaţa celor din jur. Vecinul Barbu avea o fată frumuşică şi se adunau la casa dintre meri flăcăii din sat, la joc şi glume tinereşti. Mama mergea, de asemenea, fiind singurul loc unde ieşea în „lume”.
Printre feciorii de acolo era şi Haralambie, tatăl meu de mai târziu. El a văzut pe mama cea sfielnică şi a mers să o ceară în căsătorie de la părinţii ei adoptivi. Tatăl meu era agreat în familia lui Ion Avram şi astfel mama a primit poruncă să se mărite cu el. Când a auzit, a fugit de acasă şi s-a ascuns mai multă vreme. Venind mai târziu, a primit din nou o mamă de bătaie şi porunca hotărâtă să se mărite cu tata.
Era în luna ianuarie a anului 1941. Zăpada se urcase până spre streaşina casei. O nuntă pe aşa vreme era un risc asigurat. Cu toate acestea lucrurile au mers înainte.
Până la data nunţii, mama mai mergea la familia vecină, pe nume Barbu, pentru că avea acolo o prietenă „bună” pe nume Mărioara. Ea era încrezătoare că va fi luată în căsătorie de tatăl meu. Mama o asigura că va respinge orice hotărâre de a se mărita cu cel poruncit de părinţii adoptivi.
Într-una din zile, stând de vorbă, ba de una, ba de alta, gazda se duce în camera vecină şi, prin uşa întredeschisă, s-a văzut cum a luat de după dulap o sticlă plină. Văzând astfel de lucru, mama s-a gândit fulgerător că poate fi o băutură otrăvitoare. Aducându-o în cameră, îi toarnă un pahar, zicând:
– Hai, tu, Ileană, bea un păhăruţ! Am pregătit-o pentru tine că n-ai fost de Anul Nou la noi. Mama, cuprinsă de fiorii morţii, îi spune cu curaj:
– Beţi voi din casă câte un pahar şi ce mai rămâne în sticlă, voi bea eu. După oarecare stăruinţă şi după refuzul categoric de a bea, mama Mărioarei pune băutura din pahar în sticlă şi o duce după dulapul de unde a luat-o, zicând:
– Dacă n-ai vrut să bei, am pus-o după dulap, ca nu cumva să o găsească şi să bea careva dintre copii.
Mama mulţumea mereu lui Dumnezeu că a putut refuza băutura, care după cum se vedea, avea „proprietăţi” dinainte gândite. Când a sfârşit episodul de povestit, era galbenă la faţă şi s-a aşezat jos pentru a nu cădea din picioare. Mă luase şi pe mine frica. Multă vreme nu a mai scos niciun cuvânt. Săpa la cartofi într-o absenţă totală. Nu mai avea putere. Pe la apusul soarelui ne-am îndreptat spre casă. Tot drumul nu a mai scos nicio vorbă.
A doua zi, mergând spre locul de praşilă, pe drum, mama mi-a poruncit să nu spun nimănui despre cele povestite. Nici n-am spus până azi. Cred că m-a dezlegat din „Ţara de peste veac”, unde a plecat la 15 iunie 1993.
Mama şi-a început povestirea. Se oprea adesea. Nu îndrăzneam să mă uit spre dânsa. Parcă mă temeam să nu o supăr cu ceva. Am auzit-o spunând că părinţii adoptivi au ameninţat-o că, dacă nu se mărită cu tata, va fi dezmoştenită şi alungată de acasă. Până la urmă s-a învoit să se mărite cu un om pe care nu-l iubise până atunci. Când mă gândesc bine, cred că mama, ştiind-o cât era de distantă şi hotărâtă, nu i-a spus niciodată că l-ar iubi, ceea ce nu pot afirma despre tata.
Doar el o alesese!
După nunta în ger de crăpau pietrele şi pe o zăpadă cum nu se mai văzuse de mulţi ani, mama mergea cu câţiva paşi în urma tatei spre gospodăria „argaţilor” de neam „popesc” din părţile Transilvaniei, după cum mi se povestise cu mândria neascunsă de ardelean.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
