Fiecare dintre noi îşi aduce aminte de cele mai importante momente din viaţa sa. Dacă ar scrie tot omul cum a învins greul drumului prin viaţă, cred că ar fi cea mai frumoasă şi mult gustată literatură personală.
Astfel ne-am împărtăşi unii altora frumuseţi nespuse. Am fi mai bogaţi şi mai apropiaţi între noi, evadând din egoismul întunecat ce ne cuprinde adesea aria vieţii.
Aşa mi-a venit gândul de a începe cu amintirile de demult.
Acasă exista o mică bibliotecă. Nimeni nu îndrăznea să se atingă de dulapul din scândură de brad care mirosea a răşină. N-aveam voie să deschidem uşile şi nici să luăm vreo carte fără consimţământul tatei. Când a văzut că iubesc „cetitul” cărţilor, îmi dădea câte una pe săptămână. Acolo am găsit şi broşurile lui Nicodim Măndiţă din Buneştii Argeşului. Erau cele mai căutate şi iubite cărţi, de format mic şi prezentau câte o temă anume, cum ar fi: Beţia, Desfrânarea, Fumatul, Jocul de cărţi, Înjurăturile, Hoţia, Necredinţa…
Cea mai mare bucurie era când mi se orânduia ascultarea de ciobănaş cu mioarele. Îmi luam „averea” într-o trăistuţă şi citeam ziulica toată. Mioarele păşteau nu prea departe de mine şi când rădeau iarba de parcă era cosită, mă mutam în alt loc. Şi tot aşa până seara târziu.
Într-o zi aud croncănind un corb. Era semnul că lupii erau pe aproape. Dintr-o dată o aud pe mama:
– Costică, vin lupii pe coastă! Hai repede cu mieii acasă!
Vă imaginaţi spaimele ce mă cuprindeau? N-am văzut atunci niciun lup. Dar ajungând acasă, văd pe coasta muntelui, în „şir indian”, o droaie de lupi. Erau peste 20. Mama îi număra din cerdacul casei, iar eu dârdâiam de-mi clănţăneau dinţii.
Mă mai liniştea mama spunând că Dumnezeu le încleştează dinţii lupilor şi nu-şi pot deschide gura ca să te mănânce. Povestea că pe drumuri de iarnă, mai ales când le este foame lupilor, dacă ai „noroc” să dai bot în bot cu ei, te mănâncă de-ţi rămân doar picioarele cât le-a cuprins încălţămintea. Aşa mare înfiorare m-a cuprins că, atunci când mergeam iarna singur prin pădure, vedeam doar picioare de oameni rămase în cizme, opinci sau şoşoni.
Cel mai tare mă impresionau desele povestiri întâmplate aievea. Când îmi spunea mama că Ioana lui Buzduc a fost mâncată de lupi, mă apuca un plâns straşnic, aşa ca din senin.
Într-o zi, tot mama mi-a povestit că o familie din împrejurimi mergea de sărbătorile Crăciunului să-şi viziteze neamurile dintr-un sat la care ajungeai trecând printr-o pădure deasă. Dintr-o dată iese din desişuri o haită de lupi flămânzi care au tăbărât pe cai şi pe oamenii din sanie. De frică, mama şi-a aruncat copilul înfăşat în calea lupilor, crezând că se vor mulţumi doar cu atâta. Copilul a rămas înfăşat în drum, iar părinţii lui şi caii au fost mâncaţi. S-au găsit doar oasele lor, sania şi copilul plângând în drum.
Nu se mai auzise de aşa nenorociri! S-a început decimarea lupilor. Eram tare bucuros. Tata nu-mi povestise niciodată întâmplări înfiorătoare. De atunci m-am întâlnit, deseori, cu lupi pe două picioare, care au Certificat de Botez, Buletin şi Diplomă de oameni cumsecade!
Într-o primăvară eram la prăşit cartofii „pe Tisa”, cum i se spunea locului cultivat. Cred că nu aveam mai mult de 8 ani. Mama mă lua mereu cu ea. Tot prăşind, a început să-mi povestească din copilărie. Mi-a spus că mama ei, Elena Ursu, a murit la două săptămâni după ce a născut-o. Era în anul 1918, noiembrie, 21. Tatăl ei, Ion Popescu, oltean de neam, a stat cinci ani ca să crească pruncul orfan. Mătuşa mamei, Varvara, cu un soţ înfometat după moştenire, pe nume Ion Avram, au luat-o în grija lor cu tot dreptul de avere, iar „olteanul” a primit un toc de bătaie ca să nu uite, arătându-i-se drumul pe unde a venit.
Auzeam mereu pe mama oftând. Pomenea de mămuca ei, pe care n-a cunoscut-o, dar şi de tătuca izgonit, de care abia dacă-şi mai amintea.
Copilul de cinci ani şi-a continuat viaţa în cele mai dure condiţii. Creştea încet. Varvara, mătuşa mamei, a început să aibă prunci mai mulţi. Mama a trebuit să-i crească pe toţi. Atunci când nu mai putea era certată cu cuvinte grele, iar adesea primea şi câte-o bătaie. Mătuşa Varvara o apăra uneori, dar brutalitatea bărbătească era mult mai mare.
Dintr-o dată mama s-a oprit din povestire. M-am uitat atent la ea. Deja plângea descărcându-şi oful adunat de atâta vreme şi nemărturisit cuiva până atunci.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
