De obicei auzim vorbindu-se despre canon. Când se pomeneşte în Studiul Vechiului şi Noului Testament despre canonul cărţilor Sfintei Scripturi, atunci se face referire la grupul de cărţi sfinte insuflate de Duhul Sfânt, adică, mai pe înţeles, lista acestor cărţi.
Ştim că acest cuvânt, „canon”, are mai multe înţelesuri. Scriitorii greci îl împrumută din limba ebraică, care, printre altele, înseamnă „dreptar” sau „regulă”. Maramureşenii folosesc termenul „dreptar” pentru metru sau băţ. Se apropie de cele două limbi sacre.
Iată că Sfântul Apostol Pavel, în Noul Testament foloseşte acelaşi cuvânt: „Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu”.[1]
Când spunem „canoane”, cu înţelesul limpede de „rânduială”, atunci înţelegem disciplina bisericească şi părţi care alcătuiesc rânduiala slujbelor bisericeşti.
Spre ştiinţa celor care nu ştiu, subliniem încă o dată, că Sfânta Scriptură cuprinde un număr de 66 de cărţi, numite „Canon”, adică totalitatea sau lista scrierilor sfinte din Biblie. Termenul „Biblie”, la rândul luu, se traduce prin bibliotecă, fiind provenit din limba greacă. Iar cuvântul „canon”, atât la vechii iudei, cât şi la primii creştini, are acelaşi înţeles.
Şi acum să vedem care au fost criteriile care au stat la baza primirii cărţilor Sfintei Scripturi în canonul biblic.
Prima condiţie: Învăţăturile cuprinse în cărţile biblice să fie descoperite de Dumnezeu prin insuflarea Duhului Sfânt.
A doua condiţie: Învăţăturile descoperite în cărţile biblice să fie garantate de Biserică. În privinţa aceasta, s-a ţinut cont de regula lui Tertulian, care spune: „Că acel lucru e mai adevărat, care e mai vechi şi acel lucru e mai vechi, care e de la început, şi acel lucru e de la început, care vine de la Apostoli, iar de la Apostoli vine ceea ce a fost sfânt în Bisericile Apostolice”.[2]
În primele veacuri creştine, au apărut numeroase scrieri care tratau teme religioase, acele „Evanghelii” apocrife (bune de citit), dar pe care Biserica nu le-a primit ca norme de credinţă. Ca întotdeauna, tendinţa de a amesteca neghina cu grâul ori spusa lucrurilor pe jumătate sau în povestiri literare, era la modă şi nici în primele veacuri şi nici după aceea, până azi, Biserica n-a fost scutită de asemenea ispite.
Calinic Argeșeanul
[1] Galateni 6, 16
[2] Tertulian, Contra lui Marcian
