Cine dintre noi poate mărturisi cu mâna pe inimă, că nu o dată ne-am condus după judecăţile minţii noastre omeneşti? În plus, chiar ne-am complăcut să stăm la sfat cu mintea noastră, mai mult decât oricine pe lumea aceasta.
Unii spuneau că cel mai adesea devenim robii judecăţilor minţii noastre, care nu este toată bună. Voi reaminti vorba unui ţăran din Răşinarii Sibiului, care se făcea că-l ascultă pe Iorga extaziat. Fiind întrebat de către acesta ce părere are, a auzit următorul cuvânt, care i-a căzut ca parul în cap: „Domnule Iorga, ai multă minte, dar nu-i toată bună!”
Aşa stând în general lucrurile, vom sublinia că mintea noastră este limitată, precum sunt şi judecăţile noastre din orice domeniu de activitate. Dincolo de limitele minţii noastre, însă, din mila lui Dumnezeu, stă descoperirea Sa care nu dă greş niciodată. Mintea noastră întru judecăţile Sale, oricât de ascuţită ar fi, nu poate pătrunde tainele lui Dumnezeu decât atât cât ne este necesar pentru mântuire.
Sfântul Ciprian al Cartaginei, ne spune că fiinţa lui Dumnezeu, adică ceea ce este Dumnezeu în Sine, nu poate fi cunoscută de nimeni, niciodată. De aceea, ne îndeamnă să ne punem toată încrederea în descoperirile voite de Dumnezeu, prin Iisus Hristos, care este „Calea, Adevărul şi Viaţa.”[1]
Aşa înţelegem mai bine şi mai uşor că descoperirea dumnezeiască poate fi primită de mintea noastră, slabă în puterile ei de înţelegere, după cum fiecare dintre noi ştie acest lucru, în taina inimii sale.
Origen, marele învăţat din primele veacuri creştine, ne spune că, dacă avem încredere în făgăduinţa unui om serios, care ştim sigur că nu ne înşeală; „Nu-i mai cuminte să dăm mai multă crezare cuvintelor lui Dumnezeu Însuşi?” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar şi atunci când gândirea noastră slăbănoagă o ia de-a coasta pe mirişte.
Judecata şi vederea noastră ne pot înşela; Cuvântul lui Dumnezeu, niciodată.
Să luăm bine aminte!
Calinic Argeșeanul
[1] Ioan 14, 6
