Brodând pe tema valorii omului, Protagoras (495-415 î. Hr.) definea: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar Democrit (460-370 î. Hr.), cu nimic mai prejos: „Omul, care-i un mic univers”.
În dialogul filosofilor din antichitate se pomenea mereu de „marele Cosmos” şi „micul Cosmos”, adică marele Cosmos, Cerul Cerurilor, unde tronează Dumnezeu şi micul Cosmos unde vieţuieşte omul, adică pământul.
Omului i-a fost dat un dar de mare preţ: păşirea în Univers pe verticală şi orizontală: „Pe când celelalte fiinţe privesc aplecate la pământ, Zeul a dat omului faţa în sus şi i-a poruncit să privească cerul şi să-şi ridice ochii spre stele”.
Ridicarea privirii spre bolta plină de stele ne luminează sufletul însetat de Dumnezeu.
George Alboiu, scria mai demult: „Să mă nasc în stele şi să mor pe pământ, iată durerea mea”.
Parcă numai a lui!?!
Calinic Argeșeanul
