Mănăstirea Argeşului

Unul dintre monumentele feudale românești foarte apreciat, atât în ţară, cât și peste hotare, Mănăstirea Argeșului, ne pune înainte mitul jetrfie pentru creaţie.

Edificiul a fost ridicat în prima parte al secolului al XVI‐lea de către voievodul Neagoe Basarab, mai precis între anii 1512 și 1517. Începuturile ctitoririi unui lăcaș religios anterior Mănăstirii Argeșului, pe moșia Flămânzeștilor, în partea de nord a a vechiului oraș, sunt încă neclarificate. Instalarea Scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei alături de cel voievodal al Ţării Românești, la numai trei decenii după ce tânărul stat feudal își dobândise legitimitatea a coincis cu momentul edificării unei reședinţe a Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române, Iachint de Vicina, în jurul anului 1359. Nici memoria documentelor și nici cea colectivă n‐au păstrat numele primului ctitor al edificiului religios care a servit drept reședinţă a Scaunului Mitropolitan de la Argeș. Poate va fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, cel care solicitase, în repetate rânduri Patriarhiei Ecumenice a Bizanţului să‐i desemneze oficial un arhiereu în fruntea Bisericii, ca legiuitor și păstor a toată Ungrovlahia.

Recunoașterea, în mai 1359, a lui Iachint de Vicina ca Mitropolit al Bisericii Ţării Românești presupunea, fără doar și poate existenţa unei reședinţe pentru acesta. Primul locaș aflat în afara curţii voievodale de la Argeș, la marginea de nord a cetăţii de scaun, Curtea de Argeș, care este confirmat documentar, a fost ctitorit de către Vlad al II‐lea Dracul, fiu al marelui voievod Mircea cel Bătrân. Deși datele păstrate sunt destul de puţine, prezenţa voievodului la Curtea de Argeș la 2 august 1439, poate fi legată de târnosirea acelei biserici, purtând hramul Adormirea Maicii Domnului, care se prăznuiește pe 15 august.
Viaţa religioasă a ţării a fost trecută pe plan secund, datorită multiplelor probleme și a tensiunilor politice. Mutarea scaunului voievodal de la Argeș la Târgoviște a dus la neglijarea primei reședinţe mitropolitane a României.
După instalarea ca domn a lui Radu cel Mare, în 1495, acesta l‐a adus în ţară pe fostul patriarh al Constantinopolului, viitorul Sfânt Nifon, unul dintre cei mai instruiţi oameni ai vremii, pentru a reorganiza viiaţa religioasă a Mitropoliri Ungrovlahiei. Odată cu urcarea în scaunul voievodal a lui Neagoe Basarab, în ianuarie 1512, reședinţa mitropolitană a fost mutată la Târgoviște, un „monument princeps” fiind înălţat, ca o compensaţie, la Curtea de Argeș. ,acesta trebuia să devină și necropola familiei sale.
Înălţarea unei biserici însemna, după moda vremii, nu numai un act de pietate, ci și unul din mijloacele prin care ctitorul dorea să‐și poată afirma poziţia socială prin măreţia zidirii, frumuseșea și bogăţia podoabelor acesteia, punând astfel în evidenţă puterea sa, precum și prestigiul faţă de supuși. actul său ctitoricesc a fost susţinut și de condiţiile pe care pacea internă și externă i le oferea.
Deși nu se păstrează un document anume în acest sens, se presupune că prezenţa lui Neagoe Basarab voievod la Curtea de Argeș, la 17 august 1512, ar fi legată tocmai de începerea zidirii măreţei catedrale. Biserica s‐a ridicat pe locul fostului edificiu al lui Vlad Dracul voievod, după cum însuși Neagoe a precizat în pisania noului lăcaș : „ … Acestea dar văzîndu‐le și noi, cu dorinţă și osârdie am poftit către sfintele și dumnezeeștile biserici a le zidi și a le înălţa și înfrumuseţa, după cum le‐au făcut și le‐au înălţat și le‐au ănfrumuseţat sfînt răposaţii noștri moși și strămoși … Asemenea și noi, urmând lor, avînd dorinţa și osîrdie către prea sfântul și dumnezeescul hram și lăcaș al preasfintei, curatei și preabinecuvîntatei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioară Maria, cinstitei Adormiri, pe care l‐am găsit domnia mea și la Curtea de Argeș Dărâmat și neîntărit și cu darul lui Dumnezeu și îndemnarea Preacuratei Maici a lui Dumnezeu s‐au deschis ochii inimii noastre, am gândit ca pe acest mai sus numit hram, din nou să‐l clădim și să‐l înălţăm și să‐l întărim …”. Acestea sunt întărite și de însemnările lui Gavriil Protul: „… Şi sparse Mitropolia din Argeș den temelia ei și zidi în locul ei altă sfîntă biserică”.

Pentru ridicarea noului locaș de închinare, Neagoe vodă a adus materialele de construcţie, în special marmura, din sudul Dunării. Lucrările s‐au desfășurat, apreciază specialiștii, după planurile întocmite de către voievod însuși, iar supravegherea a fost încredinţată meșterului Manole, poate Manoli din Naesia, de origine orientală. Însemnări despre el, ca și despre intenţiile artistice ale lui Neagoe vodă, nu s‐au păstrat, rămânând doar legenda, care a devenit una dintre podoabele artistico‐literare ale românilor.
Fără să fi fost deplin săvârșită, biserica s‐a târnosit la 15 august 1517, cu mare fast și participarea unor înalte feţe bisericești: arhierei, egumeni ai unor mari mănăstiri, clerul mărunt și mireni din ţară și de peste hotare. Printre participanţi s‐a aflat și patriarhul Constantinopolului, Teolipt. Din consemnările lui Gavriil Protul aflăm că după sfinţirea lăcașului la 15 august 1517, respectiv la 17 august, ctitorul „… se tocmi ca de acum înainte nici o dată în veci, în Argeș să nu mai fie Mitropolie, ci să fie monăstire și Arhimandrie”.
Prima zugrăvire a lăcașului s‐a făcut de către Dobromir din Târgoviște sub domnia lui Radu de la Afumaţi, ginerele ctitorului, fiind desăvârșită la 18 septembrie 1526. O parte din pictură a fost adăugată înainte de 1540, în vremea lui Radu Paisie și, posibil, pe vremea lui Pătrașcu cel Bun (1554‐1557).
Scurgerea timpului și desele nenorociri abătute asupra ei au făcut ca biserica lui Neagoe și a soţiei sale, doamna Despina‐Miliţa, să aibă mult de suferit. În iarna dintre anii 1610‐1611 oștile lui Gabriel Báthori, principele Transilvaniei, l‐au alungat pe Radu Şerban Voievod și au prădat Mănăstirea Argeșului, luîndu‐i până și tabla de plumb de pe acoperiș și jefuind toate mormintele voievodale.
Sub domnia lui Matei Basarab s‐a reparat biserica și s‐a refăcut turnul clopotniţă. Paul de Alep descria, în urma vizitei făcute la Argeș, o parte dintre construcţiile anexe ale mănăstirii, zidite de către ctitori diferiţi, de‐a lungul timpului. Dintre aceștia, îi amintim pe: Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, Matei Basarab, arhimandritul Damaschin și Episcopul Iosif I.

În colţurile nord‐estic și sud‐estic s‐au aflat bisericile paraclis purtând hramurile „Sfântului Nicolae” și al „Sfâinţilor Apostoli Petru și Pavel”. În partea de vest a incintei, Iosif, întâiul episcop al Argeșului, a ridicat și biserica paraclis cu hramurile Sfântul Nifon și Sfinţii Serghie și Vah.
Edificiul a fost restaurat de către Şerban Cantacuzino, lucrările fiind coordonate de către pietrarului moldovean „Gligorie Cornesculu – un nemiș din ţinutul Hotinului, foarte meșter la scrisori și de săpături la pietre și la alte lucruri”, ispravnic fiind boierul Dona Pepano, care „au dres toată stricăciunea, întărind pietrile în tot chipul cu fier, ca să poată sta cu tărie”. Lucrările s‐au finalizat la 25 august 1682. Acoperișul bisericii a fost refăcut în perioada anilor 1752‐1780, iar în 1762 s‐a reparat o parte a zugrăvelilor, de către Stan zugravul și fratele său, Iacob, fii popii Radu din Rășinari. Sub păstorirea lui Iosif I, când edificiul a devenit reședinţă episcopală (18 octombrie 1793), s‐au efectuat o serie de restaurări, consemnate în pisania pusă în anul 1793. Cutremurul din anul 1802 a afectat grav lăcașul ctitorit de Neagoe Basarab, lucrările de refacere fiind terminate în anul 1804.
Un alt cutremur, din 1838, a distrus încă și mai mult lăcașul voievodal. Episcopul Ilarion, sucesorul vlădicii Iosif I, a început lucrările de refacere, dar mutarea sa la Domnul, la 8 ianuarie 1845, a întrerupt firul acestora.

În 1845 s‐au demolat o parte din construcţiile ansamblului monah, inclusiv cele două biserici‐paraclis, în vederea ridicării unui seminarului, care, însă, nu a fost zidit. Pe locul rămas liber, a fost construit după 1886 Palatul Episcopal. În anul 1853, starea monumentalei biserici de la Curtea de Argeș devenise atât de gravă, încât „înfăţișa ochilor o tristă priveliște”. Zugrăveala era aproape ștearsă, pardoseala spartă, turlele pierduseră podoaba florilor de piatră. Nenorocirile abătute asupra vechiului monument se ţineau lanţ. Astfel, în noaptea de 29‐30 ianuarie 1866 a ars aproape în întregime clădirea seminarului din apropiere, iar la 23 aprilie 1867 pierea, mistuită de flăcări, o parte importantă a clădirilor ansamblului, casele, clopotniţa, paraclisul Sfântul Nifon, iar în noaptea de 2 decembrie 1867 a ars catapeteasma Sfintei Episcopii, cu tot mobilierul și odoarele dinăuntru, atfel încât în biserică nu se mai putea săvârși cultul divin.
După acest dezastru, lucrările de restaurare s‐au început în 1870 de către arhitectul român Filip Montoreanu, însă au evoluat lent, așa că în anul 1875 biserica se afla în preajma unei ruinări generale. Ministrul de Culte Titu Maiorescu, sfătuit de Alexandru Odobescu, făcea apel la arhitectul francez Viollet le Duc, care, însă, avea să‐l trimită pe ucenicul său, André Lecomte du Noüy.
Lucrările de restaurare au reînceput la 22 mai 1875, proiectul fiind întocmit de André de Baudo, cu supervizarea lui Viollet le Duc. Arhitectul român Nicolae Gabrielescu a participat la implementarea acestuia. Restaurările interioare, inclusiv pictura, au fost încredinţate lui Jean Jules Antoine Lecomte du Noüy, fratele arhitectului, ajutat de conaţionalii săi, C. Ncolle și Ch. Renouard, precum și de argeșeanul N. Constantinescu. Deși se executaseră copii după fresca originală, care trebuia să fie reprezentată cu ocazia restaurării, pictura monumentului cel mai reprezentativ al românilor a fost în mare parte disrusă cu prilejul restaurării lui Lecomte du Noüy.
Restaurarea concepută de francez a fost nefastă pentru interiorul bisericii. Aproape nimic din registrul iconografic al Erminiei picturii bizantine din secolul al XVI‐lea nu a fost respectat, reprezentările ctitorilor din tablourile votive au fost schimbate, poziţiile iniţiale din registrul iconografic au fost modificate, unele dintre ele chiar șterse. Cele douăsprezece morminte aflate în nartex au fost reduse la șase, pentru a nu ocupa mult spaţiu. Catapeteasma a fost înlocuită cu una din marmură, având aplicate plăci de cupru aurite și smalţuri, adică ochi de sticlă de diferite colori.
Icoanele împărătești, precum și cele ale Sfinţilor Apstoli Petru și Pavel au fost refăcute după aceleași tehnici. Deși execuţia, din punct de vedere tehnic, a fost calitativă, aceasta s‐a îndepărtat esenţial de stilul original, monumentul iniţial fiind distrus. O parte din frescele realizate de către zugravul Dobromir din Târgoviște, extrase de pe pereţi, se află astăzi la Muzeul de Artă al României.
Depășind cu mult cheltuielile estimate iniţial și durata de execuţie, lucrările s‐au încheiat după zece ani. Festivităţile de resfinţire au avut loc, cu mare fast, la 12 octombrie 1886, în prezenţa regelui Carol I și a reginei Elisabeta, a personalităţilor politice marcante ale României, reprezentanţii diplomatici ai unor state europene, înaltului cler, persoane din toate clasele societăţii. Slujba a fost oficiată de către Episcopul de Argeș, Ghenadie al II‐lea.
La data de 13 octombrie 1886, în cadrul festivităţilor de resfinţire a catedralei, s‐a pus și piatra de temelie a Palatului Episcopal, lângă care urma să fie zidită și biserica‐paraclis. Lucrările au fost încredinţate aceluiași arhitect, André Lecomte du Noüy, fiind finalizate către sfîrșitul anului 1889. În această etapă au fost demolate integral clădirile ce mai rămăseseră din fostul ansamblu monahal, fiind amenajat parcul din jurul catedralei.
În interiorul lăcașului se află mormintele regelui Carol I și al reginei Elisabeta, al regelui Ferdinand I și al reginei Maria. Prin Decretul Lege din 7 noiembrie 1939, emis de Casa Regală, s‐a legiferat ca Mănăstirea Argeșului să rămână exclusiv cu funcţionalitatea de necropolă a familiei regale. Punerea în aplicare a acestor prevederi a fost însă întârziată de declașnarea celui de Al Doilea Război Mondial. Instaurarea noului regim politic din România a adus importante schimbări în viaţa religioasă a ţării. Între acestea a fost și cea a desfinţării Episcopei Argeșului, la 5 februarie 1949, și comasarea ei, din punct de vedere juridic și administrativ‐teritorial cu cea Râmnicului, înfiinţându‐se Episcopia Râmnicului și Argeșului, cu sediul la Râmnicu‐Vâlcea.
Începând cu anul 1951 reședinţa fostului Scaun episcopal de la Argeș a trecut în rândul stavropighiilor patriarhale, iar în aripa de nord a Palatului Episcopal s‐a înfiinţat Centrul de îndrumare pastorală și socială a clerului pentru preoţii din cuprinsul Mitropoliei Olteniei. Revenirea ctitoriei lui Neagoe Basarab la statutul de reședinţă episcopală s‐a făcut în anul 1990, când s‐a reînfiinţat vechea Eiscopie, avându‐l ca întâistătător pe Preasfinţitul Calinic, fost Episcop‐vicar în cadrul Eparhiei Râmnicului și Argeșului. În septembrie 2009, la iniţiativa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României și cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, recunoscându‐se meritele Scaunului vlădicesc de la Argeș și rolul său în viaţa religioasă a ţării, s‐a înfăptuit un act de mare semnificaţie istorică și spirituală: ridicarea Epiarhiei Argeșului la treapta eleziastică de Arhiepiscopie a Argeșului și Muscelului, iar ierarhul său Înaltpreasfinţitului Calinic Argeșeanul a fost ridicat la rangul de Arhiepiscop. În același an, prin arhiereasca purtare de grijă a Înaltpeasfinţitului Părinte Calinic, s‐au început lucrările de restaurare a Catedralei Arhiepiscopale.