Mare mi-a fost bucuria să citesc în Învăţăturile lui Neagoe Vodă Basarab către fiul său Teodosie acele cuvinte care ne alină durerea de a nu mai avea pe mama cu noi. Se vede desluşit câtă iubire avea pentru mama lui şi cât de mult a înţeles lucrarea ei. El asemăna pe iubita lui mamă cu albinele. Ba, mai mult chiar, spunând că albina se odihneşte noaptea, iar mama niciodată: „Iar pe tine, o, draga mea maică, eu te aleg mai ostenitoare decât dânsa. Pentru ce? Pentru că albina noaptea se odihneşte; încă şi alte păsări ale cerului, toate, şi peştii din fundul mării, toţi atunci se odihnesc. Iar tu, maica mea, niciodată n-ai avut odihnă, nici ziua, nici noaptea, nici măcar într-un ceas, nici nu te-ai săturat niciodată de osteneală”.
Pe noi, oamenii, nu ne-au crescut cărţile, ci mamele noastre, în trudă neadormită. Vasile Alecsandri, în versurile sale, ne face să slobozim o lacrimă pentru mama noastră:
„Mama pentru-al ei copil
Are scumpe dezmierdări,
Are inimă cu ochi,
Are ochi cu sărutări;
Plânsul lui e plânsul ei;
Orice-l doare, pe ea doare.
Ea trăieşte pentru el;
Când el moare şi ea moare!”
Nu ştiu dacă femeile au creat vreo capodoperă, în înţelesul omenesc al cuvântului. Chiar dacă ele n-au scris Iliada şi n-au inventat algebra sau alte telescoape, au făcut şi vor face de-a pururi un lucru mai mare decât toate acestea: „pe genunchii lor se formează ceea ce-i mai de seamă în lumea aceasta, un om cinstit şi o femeie cinstită „(J. De Maistre).
Am auzit anumiţi tineri care-şi lăudau mama pentru că îşi lăsase totul (serviciul, lucrări, plimbări, etc.) ca să-şi dedice timpul creşterii lor. Ce bucurie să auzi aşa mărturisiri!
Ş-apoi, să te miri când pruncii, ajunşi acum întru bărbăţie înţeleaptă, murmură cu sfială: Mamă, mamă, dragă mamă!
Calinic Argeșeanul







