Contemplația frumosului natural și supranatural
La 21 decembrie 2007, la Mănăstirea Corbeni, isprăveam de citit cartea deosebită a savantului teolog Nichifor Crainic: „Nostalgia Paradisului”, pe care teologii de „subțirime” o cunosc de multă vreme.
Fiind o carte fundamentală, voi prezenta la început cuprinsul cărții, care se împarte, înțelept și metodic, în trei mari capitole:
- Religie și Cultură:
– Cultură și civilizație;
– Raportul genetic dintre religie și cultură;
– Simbioza istorică;
– Conflictele;
– Negativismul modern.
- Teologie și estetică:
– Teologia și estetica;
– Sensul teologic al Frumosului;
– Frumusețea naturii;
– Despre Artă;
– Arta în artist;
– Arta în public;
– Despre inspirație;
– „Locul” inspirației;
– Izvoare de inspirație;
– Despre sublim;
– Genialitate și sfințenie;
– Problema stilului.
3 Nostalgia Paradisului:
– Nostalgia Paradisului;
– Paradisul posibil;
– Simbolul androgin;
– Profetismul artei.
Dintru început dorim să stabilim cadrul, adică, locul sigur, unde putem să ne desfășurăm lucrarea de zi cu zi.
Pentru a ne bucura de Ziua Mondială a Frumuseții, vom sublinia că Ființa, care este obiectul metafizicii, se numește Dumnezeu, după gândirea lui Nichifor Crainic. Noi trebuie să mărturisim veghind, că Noi suntem fiindcă Domnul Dumnezeu este; și dacă El n-ar fi, nici noi n-am fi. Pentru gândirea teologică, existența tuturor lucrurilor este o dependență cauzală de ființa Domnului Dumnezeu. „Dacă El este adevărul, toate lucrurile adevărate sunt condiționate de El; dacă El este Binele, toate lucrurile bune sunt condiționate de El, și dacă El este frumusețea, toate lucrurile frumoase sunt condiționate de El” (pag. 149).
Gândindu-ne ca să înțelegem mai bine problematica Frumuseții, se ridică întrebarea: există oare numai o frumusețe sensibilă sau există și o Frumusețe de ordin ideal, de ordin inteligibil?
Noi, trecătorii prin orașe și sate, vedem frumusețea sensibilă în arhitectura contemporană? Acceptăm arhitectura fără cap și fără coadă? Uneori, proiecte monstruoase vederii, care strică armonia Frumosului, ne izbesc privirea și dăm nedumeriți din umeri. Un arhitect trebuie să știe, pe lângă desene pe planșă și înscrierea lucrării sale în armonia și frumusețea sensibilă, care arată noblețea și pregătirea arhitectului!
Cred că se impune, cu maximă strictețe, efortul binecuvântat de a contempla Frumusețile sensibile, pentru a ajunge la contemplația Frumuseții Supranaturale, deci, o adevărată cultivare a tainelor din Arta publică, pentru a putea să se impună propriul stil, pentru că la noi în România este, totuși o problemă a stilului în arhitectură și alte atâtea domenii!
Acum se pune întrebarea: Care este pentru noi frumusețea inteligibilă prin excelență? Prin frumusețe inteligibilă trebuie să înțelegem frumusețea transcendentă. Această frumusețe este Domnul Dumnezeu Însuși. Domnul Dumnezeu este frumusețea perfectă sau absolută, neuitând că, în Teologie, Frumusețea nu este o idee, ci însăși existența revelată a Domnului Dumnezeu.
Se știe că Frumosul în sine definit, devine pentru noi frumosul în Dumnezeu și astfel este izvorul transcendent al tuturor frumuseților din ordinea văzută, fie frumusețile naturale, fie frumusețile artistice, fie frumusețile morale.
Citim cu mare bucurie că Dionisie Areopagitul, scrie că Frumusețea este numele Domnului Dumnezeu, unul din numele sau atributele lui divine, pentru că lumea este oglinda Creatorului ei și chiar numele „lumii” este frumusețe, fiindcă lumea se numește Cosmos, adică ordine sau podoabă. Dacă lumea este frumoasă, ea este expresia strălucitoare și cosmică a frumuseții supralumești, pe care a creat-o din iubire dumnezeiască.
Subliniem, încă o dată, că Dionisie Areopagitul, în lucrarea sa Numele divine, scrie: „Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare, ce pe toate le mișcă și le strânge la un loc, prin dragoste de frumusețe proprie.”
Așadar: Frumosul este același lucru ca și Binele!
Se spune că această gândire, cum că frumusețea este în bine și binele în frumusețe, este comună cugetării clasice creștine și așa se înțelege versetul din Geneză, care ne arată că, după creația lumii: „a privit Domnul Dumnezeu la toate câte le făcuse și iată erau bune foarte!” Prin ce gustăm, sau care este mijlocul ajungerii la Frumusețea cea dintâi? Privirea, de bună seamă: Iar Domnul Dumnezeu privind sau contemplând lumea creată a găsit că este bună foarte și desăvârșit de frumoasă. Însuși Domnul Dumnezeu este un artist, un modelator al materiei și lumea creată este capodopera artistică a Domnului Dumnezeu, în care bunătatea și frumusețea sunt unul și același lucru.
Deci, putem vorbi despre Frumusețea Divină!
Frumusețea Divină este lumină, și cea dintâi imagine a ei este lumina pe care a creat-o Domnul Dumnezeu în prima zi: „Și a zis Domnul Dumnezeu să se facă lumină și lumină se făcu!” Mărturisim că această lumină este substanța primordială a lumii, prin care ea este bună și frumoasă totdeodată. Fără lumină, negreșit, lumea n-ar putea să fie cosmică. Ea este frumusețea și podoaba întregii creațiuni văzute, zice Sfântul Ioan Damaschin. Dacă nu este lumină, toată creația rămâne necunoscută în întuneric, fără să-și poată arăta frumusețea” (Dogmatica, p. 72).
Două cuvinte în privința raportului Sfintei Treimi față de noi creaturile îndumnezeite, pe care filosofia o vede în Fecioara Maria, care este considerată „mama omenirii”. De altfel și noi românii, avem în chipul Maicii Domnului bucuria de negrăit, de a fi acoperiți de dragostea sa eternă și în care trebuie să ne încredem fără nicio îndoială!
Dionisie Areopagitul aseamănă principiul divin, imprimat în creațiune cu pecete. Pecetea este una singură, dar oricâte chipuri ale ei am apăsa pe hârtie, multiplicitatea lor nu modifică întru nimic caracterul unic al pecetei.
Noi, creștinii, am fost pecetluiți la primirea Sfântului Botez, în numele Sfintei Treimi, făpturile Domnului Dumnezeu participă în Frumusețe, la asemănarea cu El, Dumnezeu care este Iubire și Frumusețea cea dintâi!
Un mare scriitor spunea adesea, în scris, dar și prietenilor săi, că: „Frumusețea va mântui lumea!”, iar eu găsindu-mă la acest aspect, mi se pare că Bunătatea și Frumusețea vor mântui lumea!
La drept vorbind, nu se poate una fără cealaltă și poți afirma: Cine este bun este și frumos, iar cine este frumos, trebuie să fie și bun! Și fără niciun ocoliș, pot afirma că BUNĂTATEA va mântui lumea, iar RĂUTATEA o va distruge!
La fiecare Sfântă Liturghie auzim îndemnul lui Iisus Hristos: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!” (Matei 5, 7)
Aici, în inima omului, stau cele două ipostaze: Bunătatea și Frumusețea, știindu-se că Bunătatea te face frumos, ca un înger, iar frumusețea, ca pe un Serafim, cu șase aripi, zburând în văzduhul Sfântului Duh!
Calinic Argeșeanul
