Orice început are şi un sfârşit, după cum merge firea lucrurilor, pe aici, pe la noi, pământenii!
Nu oricine este înțelept să-şi întocmească el însuși, chiar şi foarte pe scurt, un testament încă din viaţă, lăsând posterităţii un semn.
Ştim despre tot soiul de testamente. Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului concepuse un testament extrem de elaborat – era şi cazul – al Patriarhului Justinian, nepereche în istoria eclesiastică ortodoxă.
Ce să mai vorbesc de testamentul Sfântului Calinic de la Cernica? Atunci când îl citeşti nu simți doar iubire pentru sfânt, ci şi lacrimi curate precum cristalul, care îți inundă ochii sufletului.
Acum ne vom opri la cel mai scurt testament din lume, al Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, lăsat întru bună nădejde, nouă, urmaşii urmaşilor săi!
Iată textul:
„Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, având nădejde nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt”.
Nu se putea scrie mai frumos şi mai lapidar, viaţa excepţională a unui domnitor, care a trăit într-un veac bântuit de cele mai mari primejdii împotriva Bisericii lui Hristos şi a neamului strămoşesc!
El a lăsat lumii româneşti, urmaşilor săi din veacuri, oglinda cea mai curată în care se poate întrevedea de către oricine, cu o limpezime absolută, chipul celui care se adresa lui Dumnezeu, cu cea mai mare încredere, suspinându-şi durerea care nu putea fi auzită de către pământeni, numai de el singur ştiută!
Când a rostit în genunchi: „Doamne, numai Tu singur ştii ce-a fost în inima mea!”, şi-a aşternut sufletul în rugăciune la picioarele Crucii lui Hristos. Nimeni şi nicăieri, cred nestrămutat, în istoria lumii, nu şi-a început testamentul astfel!
Era dialogul, adică legătura de la inimă la inimă a Creatorului cu zidirea Sa!
Şi, deci, inima lui Ştefan „nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti!”
Atunci când singur spune aceste cuvinte ca dintr-o rugăciune isihastă, ne ducem cu gândul la marii asceţi care nu glumeau cu viaţa lor, ferindu-se atât de eresurile care bântuiau mintea şi inima oamenilor, cât şi de focul vârstei tinereşti, vârstă care n-a smintit inima, întru deşertăciuni trecătoare.
Mai mult decât atât, el afirmă, cu frică de Dumnezeu: „ci am întărit-o pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând”, aceasta aducându-ne aminte de Sfântul Calinic de la Cernica, înainte de a muri, care, sărutând Sfânta Cruce, la piept apropiindu-o, a zis: Sfântă Cruce, ajută-mi!
Cu nimic mai prejos decât marii sihaştri purtători de Hristos, Ştefan cel Mare, Sfântul Voievod al Moldovei, şi-a mărturisit mereu credinţa, nădejdea şi dragostea de Dumnezeu, spunând: „având nădejdea nesmintită printr-însa (Sfânta Cruce n. n.) la Părintele veacurilor, prin care toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt.”
Niciun semn de trufie sau merit personal în toate izbânzile sale din cei 47 de ani de glorioasă domnie! Totul şi totdeauna era atribuit doar lui Dumnezeu, iar înfrângerile erau o răsplată dreaptă pentru păcatele săvârşite de tot poporul, pe care le recunoştea întru sinceră căinţă în faţa lui Dumnezeu, Care nu vrea moarte păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu!
Urmașii lui Ștefan cel Mare, precum și cronicarul Grigore Ureche, ne-au lăsat drept moștenire și ceea ce se mai vorbea din generații apuse despre legendarul Vodă al Moldovei.
Ceea ce se leagă în chip cu totul minunat de celebrul Testament al lui Ştefan este şi consemnarea lui Grigore Ureche păstrată în Letopiseţul Ţării Moldovei, care spune: „Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti (adică Sfântul!) Ştefan Vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carele nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceia, l-au ajunsu.”
Se vede limpede că memoria obştească nu poate fi trecută cu vederea prea uşor. Rare sunt cazurile când poporul îl numeşte Sfânt pe voievodul Ţării. Cât îl privește, însă, pe Ștefan al Moldovei, lucrurile sunt clare de la început. Cronicarul consemnează: „Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu Sveti (Sfântul) Ştefan Vodă.”
Aici avem de-a face cu o canonizare a lui Ştefan, canonizare populară, după expresia istoricului Mircea Păcurariu, sau obştească, adică recunoscută de către creştinii ortodocşi şi de data aceasta, ortodocşi români!
Strămoşii noştri, de la Ştefan încoace, nu erau complexaţi de orgoliile stropşite ale celor care stau doar şi judecă pe nedrept. C-aşa-i pe la noi!
Cronicarul nu lasă nelămurită problema sfinţeniei lui Ştefan Vodă al Moldovei, subliniind că este considerat sfânt „pentru lucrurile cele vitejeşti, carele nimenea din domni, nici mai înainte, nici după aceia, l-au ajunsu!”
Cred că este mai cuminte să încercăm a privi noi înșine pe dinăuntru şi pe dinafară, în oglinda izbânzilor lui Ştefan, pe care să-l judecăm numai după ce am dus barem o luptă ca el (să zicem, ca aceea de la Vaslui) şi după ce am zidit o biserică, dacă se poate, ca a Mănăstirii Neamţ sau Putna!
Şi nici atunci nu ni se îngăduie, din pricina obrazului subţire ca marama de borangic, cum se spunea mai demult, să îndrăznim a judeca cele ce nu ni se cuvine nouă a le cântări.
Şi orice am judeca noi, pământenii, rămâne tot după cum este voia lui Dumnezeu!
Iar dacă totuși cineva încearcă să judece, nu-i doresc să dea ochii cu Ștefan cel Sfânt și Mare, pentru că așa l-a dorit Dumnezeu să fie!
Calinic Argeșeanul
