Calea sau Revelaţia naturală
Dacă ne gândim la izvorul lucrurilor, adică al tuturor lucrurilor, nu putem să ne limpezim fără a lua în calcul ca prim creator absolut pe Dumnezeu. Pentru a înţelege pe deplin Descoperirea dumnezeiască şi modul cum o putem percepe ca ajunsă până la noi, vom vedea că se folosesc două căi: Descoperirea dumnezeiască pe calea firii şi Descoperirea dumnezeiască mai presus de fire sau pe cale supranaturală.
Vom zăbovi asupra descoperirii pe calea firii, numită şi Revelaţia naturală. Prin aceasta se înţelege comoara de învăţături pe care întreaga natură ni le dezvăluie lămurit, asupra existenţei şi asupra unor însuşiri ale Creatorului Dumnezeu.
Cu mintea noastră limpede, vom afla că întreaga zidire, de la începutul lumii şi până azi, are un Ziditor Atotputernic şi Atotînţelept şi că întreaga fire ne glăsuieşte despre Dumnezeu, precum scrie psalmistul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor.”[1]
Cine n-a văzut întreaga făptură, ordinea şi armonia în facerea ei, care arată ca din carte şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei, cum spune Sfântul Atanasie? Chiar dacă popoare mai vechi şi mai noi s-au închinat şi se închină la statui, pietre şi lemne, ele ştiu, că le spune inima, că este Cineva mai mare şi mai puternic ca ele, cum scria Fericitul Ieronim în epoca de aur a Creştinismului. Aşa au înţeles şi filosofii care au cercetat adâncurile divine şi ceilalţi artişti, că din zidire înţelegi pe Cel care a zidit, adică pe Dumnezeu Atoatecreatorul.
Iar Apostolul Pavel, cel care a văzut ce este şi în al treilea Cer, ne-a spus, spre luare aminte: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.”[2]
Ce vom răspunde lui Dumnezeu, când ne va întreba: ce aţi înţeles voi, pământenilor, copiii Mei, din frumuseţile lumii văzute, unde v-am zidit ca să vă bucuraţi?
Calea sau Revelaţia supranaturală
Prin Descoperirea sau Revelaţia naturală avem bucuria să cunoaştem din „făpturi, […] veşnica Lui putere şi dumnezeire”[3], cum scrie Sfântul Apostol Pavel. La această cunoaştere pot ajunge făpturile raţionale şi dornice de a se apropia de Dumnezeu. Pentru a trece prin Porţile Creştinismului, trebuie să înţelegem şi să ajungem la Descoperirea sau Revelaţia pe calea supranaturală. O astfel de taină a înţelegerii, după cum cu bucurie îmi place să o numesc, nu poate fi primită şi pricepută decât de către omul curat şi credincios, prin dreaptă credinţă, zidită pe o solidă cultură teologică şi laică.
Câtă bucurie n-a cuprins inima lui Avraam şi a Sarrei, când la Stejarul din Mamvri,[4] s-a arătat Dumnezeu sub chipul a trei îngeri, ca semn minunat de încredinţare? Sfânta Treime li s-a arătat pentru a li se aduce bucuria naşterii de prunc la adânci bătrâneţe! Ce poate fi mai delicat şi mângâietor?
Dar bucuria arătării lui Iisus Hristos după Înviere, către femeile mironosiţe şi ucenicii Săi cutremuraţi de spaime? Aceste descoperiri pe cale supranaturală sunt date sufletului omenesc printr-o iluminare dumnezeiască, pe care nu o putea avea prin puterea cugetării sale limitate.
Această lucrare asupra vieţii omului, prin anumite adevăruri ale descoperirii dumnezeieşti, este numită insuflare sau inspiraţie dumnezeiască. Ea este, totodată, un act duhovnicesc, deoarece se face pe dinăuntru, în adâncul fiinţei noastre.
Iată că în Sfânta Scriptură, ni se arată în multe locuri, dintre care vom aminti doar câteva[5], că Dumnezeu Însuşi este Cel care vorbeşte prin prooroci. Iar Sfântul Apostol Pavel spune în scrisoarea către Evrei, rezumând astfel felurimea Descoperirilor: „După ce Dumnezeu, odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă, ne-a grăit nouă prin Fiul.”[6]
De la Iisus Hristos încoace, şi până la sfârşitul veacurilor, nimeni nu mai poate crede că este în ipostaza lui Iisus cel veşnic, Fiul lui Dumnezeu, aşa cum îndrăznesc unii să se substituie, dându-se drept salvatorii lumii.
Cine se crede acum Iisus, venit dintre oameni, să-şi probeze puterea intrând de viu în foc, într-un cuptor de şapte ori încins, ca şi Daniel şi cei trei tineri din Babilon. Ce va rămâne din toată povestea aceasta, vom vedea după aceea.
Dar mai întâi să dăm foc ignoranţei, orgoliului şi prostiei!
Calinic Argeșeanul
[1] Psalmul 18, 1-4
[2] Romani 1, 20
[3] Romani 1, 20
[4] Facere 18, 1-2
[5] Ieşire 4, 12; II Regi 23, 2; Isaia 6, 1-8; 8,1; Avacum 2, 2, etc.
[6] Evrei 1, 1-2
