Am intrat într-o nouă etapă a anului bisericesc, numită Penticostar sau perioada pascală, care începe la Sfintele Paști și se încheie în prima duminică după Rusalii. Este un timp al luminii, al bucuriei și al biruinței. Paștele evreiesc (Pesah) durează șapte zile în Israel și opt zile în diaspora, ca pomenire a izbăvirii, căci este scris: „Șapte zile să mâncați azime…” (Ieșire 12, 15) și „în ziua a cincisprezecea… șapte zile să mâncați azime” (Levitic 23, 6).
Iar la creștini, Învierea Domnului nu este o zi izolată, ci începutul unui timp sfânt: Hristos „li S-a înfățișat viu… timp de patruzeci de zile” (Fapte 1, 3), iar plinirea vine la Cincizecime, când „toți erau împreună la un loc” (Fapte 2, 1). În mod deosebit, Săptămâna Luminată este trăită ca o singură zi de praznic, plină de slujbe sfinte. Prin sărbători, posturi și rânduielile bisericești care revin într-un ritm constant, credinciosul nu doar își amintește evenimentele din viața lui Hristos, ci este chemat să le interiorizeze și să le trăiască. Acest ciclu liturgic funcționează ca un cadru formativ al conștiinței, în care mesajul Evangheliei este reactivat periodic, modelând gândirea, afectivitatea și viața credinciosului.
În această perioadă se schimbă și felul în care ne raportăm la unele practici liturgice și ascetice. Nu este vorba despre anularea evlaviei, ci despre o schimbare de accent: din sobrietatea postului trecem în bucuria pascală. Postul a fost timpul pregătirii, al pocăinței și al înfrânării; acum trăim sărbătoarea ca pe o anticipare a Împărăției lui Dumnezeu. Acest lucru se leagă și de cuvântul Domnului: „Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, și atunci vor posti” (cf. Matei 9,15). În logica Evangheliei, postul este firesc atunci când Mirele este „luat” în sensul pătimirii Sale. Însă după Înviere, Biserica intră în vremea întâlnirii cu Mirele viu, iar bucuria are întâietate. Nu mai este timpul doliului, ci al luminii.
De aceea, în perioada aceasta:
- În această perioadă nu îngenunchem în rugăciunea obștească, căci a sta în picioare este semnul omului înviat, ridicat din cădere prin Hristos. Cei care, din diferite neputințe, nu pot sta în picioare, pot rămâne așezați pe scaun, ridicându-se însă, pe cât le este cu putință, mai ales la citirea Sfintei Evanghelii și la momentele mai solemne ale slujbei, îndeosebi la chemarea: „Drepți!”. Cel de-al 20-lea canon al primului Sinod Ecumenic desfășurat în anul 325 încearcă să generalizeze săvârşirea rugăciunilor din perioada Cincizecimii „stând în picioare”: „Deoarece sunt unii care îşi pleacă genunchii Duminică şi de la Paşti până la Rusalii, pentru ca toate să se păzească în acelaşi fel, în fiecare parohie, Sfântului Sinod i s-a părut ca rugăciunile să fie aduse lui Dumnezeu stând în picioare”.
- Nu facem metanii mari, fiindcă metania adâncă este un gest al pocăinței și al smereniei, iar acum predomină veselia pascală.
- Nu rostim rugăciunea „Împărate ceresc”, deoarece ea este reîncepută abia la Rusalii, când Biserica Îl cheamă în mod plenar pe Duhul Sfânt, Cel ce Se coboară peste Apostoli.
- Nu ținem post aspru, iar în multe locuri se păstrează o anumită libertate alimentară, inclusiv în zilele de miercuri și vineri, tocmai pentru că întreaga perioadă este luminată de slava Învierii.
- Nu eliminăm peștele din alimentație miercuri și vineri, în sensul în care rânduiala devine mai îngăduitoare decât în timpul postului mare, pentru a sublinia caracterul de praznic al acestei perioade.
- Preoții și diaconii poartă veșminte albe sau aurii, culori ale luminii, ale slavei și ale biruinței. Bisericile sunt împodobite cu flori de primăvară și țesături luminoase, exprimând vizual realitatea duhovnicească a Învierii: viața nouă care a biruit moartea. Totul, de la cântare până la podoabă, mărturisește că Hristos a înviat și că lumea întreagă este chemată la înnoire.
- În duhul acestei perioade pascale, mai ales în Săptămâna Luminată, chiar și slujbele de înmormântare sunt pătrunse de lumina Învierii, fiind săvârșite, potrivit rânduielii canonice, într-o formă pascală în care răsună cântări din Canonul Învierii (Canonul Pascal), subliniind că moartea nu este un sfârșit, ci o trecere spre viața veșnică în Hristos Cel înviat. Prima pomenire de obște a celor adormiți se face în Lunea din săptămâna a doua a Penticostarului, când Biserica începe să reia în mod mai accentuat rugăciunea pentru cei trecuți la cele veșnice.
- În această perioadă a Penticostarului, creștinii sunt chemați să caute mai intens comuniunea cu Hristos prin împărtășirea cu Sfintele Taine, deși aceasta ar trebui să fie o practică vie în fiecare duminică și la fiecare praznic împărătesc, cu binecuvântarea duhovnicului și în duh de pocăință. Ei se salută cu bucuria mărturisirii: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”, iar mulți aleg să facă pelerinaje, ca expresie a credinței vii și a dorinței de apropiere de Dumnezeu.
Cele 40 de zile de la Paști până la Înălțare amintesc de timpul în care Hristos Cel înviat S-a arătat ucenicilor Săi, întărindu-le credința și pregătindu-i pentru misiune. Iar cele încă 10 zile până la Rusalii semnifică așteptarea făgăduinței Tatălui, adică pogorârea Duhului Sfânt peste Biserică. Astfel, cele 50 de zile pascale nu sunt simple date de calendar, ci o întreagă pedagogie duhovnicească: 40 de zile ale întâlnirii cu Hristos Cel înviat și 10 zile ale așteptării Duhului Sfânt.
Vino și vezi, începând din această duminică, la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii, și fă-te martor și mărturisitor al Învierii lui Hristos. Penticostarul ne descoperă că viața creștină nu este doar nevoință, ci comuniune vie cu Hristos Cel înviat; nu doar suferință, ci transfigurare și biruință.
✒️ părintele terapeut Rafael Vintilă – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
