Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei sale strălucite, a reușit să sculpteze în sufletul neamului o pagină de o noblețe fără egal. Călătoria familiei domnitoare spre Constantinopol nu a fost un drum al învinșilor, ci o procesiune spre Cetatea Cerească. Cruzimea sultanului a fost învinsă de măreția sufletească a lui Constantin, care a privit cu ochi lăcrimați cum fiii săi cei mari, ajunși la vârsta maturității, treceau prin tăișul sabiei.
Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului a organizat o activitate catehetică în biserica parohiei Glâmbocata din Protoieria Topoloveni.
Părintele slujitor Grigore Ion Florin a susținut o cateheză, în care a arătat că, în urma acestui masacru ce a înfiorat curțile Europei, supraviețuitoarele familiei au purtat crucea grea a exilului. Doamna Maria Brâncoveanu, martoră a tăierii vlăstarelor sale, a murit și a înviat simbolic cu fiecare lovitură de sabie. Transformată într-un far al răbdării, și-a găsit refugiul în rugăciunea neîncetată. Dialogul ei cu cerul s-a intensificat, căutând alinare la marii ierarhi ai vremii.
Singura ei consolare pământească a fost misiunea uimitoare de a readuce acasă osemintele celor dragi, misiune îndeplinită cu o dăruire care a preschimbat durerea în ctitorie. Tradiția amintește de „Poteca Lacrimilor”, drumul străbătut și udat de plânsul ei neconsolat. Dar, așa cum ne învață Sfântul Efrem Sirul, lacrimile durerii asumate sunt o a doua apă a botezului. Suferința acestei familii nu a fost o simplă tragedie istorică, ci o scară către cer.
