Una dintre puterile sufletului este imaginația. Prin ea omul poate contempla binele pe care Dumnezeu îl arată, dar tot prin ea poate fi atras de înșelare atunci când mintea se îndepărtează de Cuvântul lui Dumnezeu.
În grădina Edenului, diavolul i-a ispitit pe primii oameni tocmai prin această amăgire a minții. El le-a sugerat că, dacă vor încălca porunca lui Dumnezeu și vor mânca din pomul oprit, nu vor păți nimic, ci vor deveni „ca Dumnezeu” (Facerea 3, 5). Ispita nu a fost doar o simplă neascultare, ci promisiunea unei autonomii false: ideea că omul ar putea fi asemenea lui Dumnezeu fără Dumnezeu.
Dar această minciună a produs în om o ruptură lăuntrică. În locul libertății promise a apărut robia păcatului, o stare în care omul crede că este liber și că face ce vrea, dar ajunge prins în dorințe, obiceiuri și alegeri care îl controlează din interior și îl fac să repete tocmai lucrurile pe care știe că nu ar trebui să le facă.
Orice păcat promite plăcere rapidă, dar în cele din urmă lasă în urmă gol și durere. Așa s-a întâmplat și cu primii oameni: după ce au păcătuit, s-au simțit goi și cuprinși de anxietate.
Tocmai această experiență o descrie Apostolul Pavel când spune: „Știm că Legea lui Dumnezeu este duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. De fapt, nu înțeleg ce se întâmplă cu mine: nu fac ce doresc, ci fac tocmai ceea ce urăsc.” (Romani 7, 14–15).
Apostolul Pavel descrie aici una dintre cele mai adânci realități ale vieții lăuntrice: lupta dintre voia luminată de Legea lui Dumnezeu și natura păcătoasă care rămâne în om. Mintea recunoaște binele și îl dorește, dar firea veche împinge în direcția opusă. Această tensiune arată cât de profund este păcatul înrădăcinat în natura omului.
Lupta interioară nu este semnul absenței credinței, ci tocmai dovada că Legea lui Dumnezeu lucrează în conștiință. Conflictul dintre ceea ce omul știe că este bine și ceea ce ajunge să facă produce frustrare, vinovăție și neliniște. Sfântul Pavel arată însă că această tensiune nu se rezolvă prin simpla voință sau disciplină morală. Eliberarea vine din harul lui Hristos, care iartă păcatul și ridică mereu omul căzut.
Dumnezeu lucrează restaurarea firii căzute în fiecare om care primește, prin credință, harul Său. El face aceasta prin mijloacele rânduite de Hristos în Biserică: Cuvântul Său și Sfintele Taine.
Omul vechi poate dori și poate cere viața cea nouă în Hristos, dar nu o poate dobândi prin propriile puteri. Viața cea nouă nu se câștigă, ci se primește în dar, prin harul lui Dumnezeu.
Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, firea omenească, privită în sine, nu este nici bună, nici rea în mod absolut. Ea nu a fost creată ca o realitate închisă în sine, ci ca una orientată spre Dumnezeu, iar adevărata ei stabilitate se găsește numai în comuniunea cu El. Domnul spune limpede: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” (Ioan 15, 5).
În același sens vorbește și Sfântul Grigorie de Nyssa, care folosește imaginea apei: „așa cum apa, când este strânsă într-un canal îngust și împinsă cu putere, poate urca în sus, chiar dacă mișcarea ei firească este să curgă în jos, tot astfel și mintea omului, atunci când este păzită și îndrumată, se ridică spre dorirea celor înalte și nu se mai risipește în multe pofte.”
Această imagine arată că firea omului are nevoie de călăuzire și întărire. Ea nu își găsește împlinirea în sine însăși, ci atunci când este orientată și întărită de harul lui Dumnezeu, care o ridică spre bine și o statornicește în el.
Dumnezeu călăuzește pe credincioși prin Duhul Sfânt și prin Cuvântul Său, iar această călăuzire este vestită și împărtășită în Biserică prin slujitorii rânduiți pentru propovăduirea Evangheliei și păstorirea credincioșilor. Sfânta Scriptura spune: „Căci toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8, 14). Iar pentru zidirea Bisericii, „El a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători” (Efeseni 4, 11), ca prin slujirea lor credincioșii să fie îndrumați și întăriți în credință.
Lepădarea de sine nu este autosugestie a spiritualităților moderne, prin care omul încearcă să se transforme singur. Este tocmai contrariul: moartea încrederii în sine și începutul unei vieți noi, în care omul nu se schimbă prin puterea proprie, ci Hristos cel înviat lucrează înlăuntrul lui și îl înnoiește prin har.
✍️ Protos. Prof. Psih. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
