Marele cuceritor Alexandru Macedon a luat zece gimnosofiști, socotiți cei mai înțelepți și mai scurți în vorbire din India, și le-a spus că le va pune întrebări, amenințându-i că îi va omorî dacă nu vor răspunde cum trebuie. Pe unul dintre ei, cel mai bătrân, l-a pus judecător al răspunsurilor.
Pe primul l-a întrebat care i se par a fi mai mulți: cei vii sau cei morți. Acesta a răspuns: cei vii, pentru că cei morți nu mai există. Răspunsul este logic, dar limitat la realitatea văzută.
Pe al doilea l-a întrebat care dintre acestea două, pământul sau marea, hrănește mai multe viețuitoare. Acesta a răspuns: pământul, deoarece marea este doar o parte din pământ. Raționamentul este coerent, dar rămâne prizonier unei viziuni cantitative, nu ontologice.
Pe al treilea l-a întrebat care este cea mai vicleană viețuitoare. Acesta a răspuns: omul. Omul este greu de cunoscut și capabil de înșelare, inclusiv față de sine. Aici se atinge un adevăr dureros, dar fără a se indica vreo cale de vindecare.
Pe al patrulea l-a întrebat de ce l-au părăsit pe Saba, conducătorul lor. Acesta a răspuns că l-au părăsit pentru a trăi frumos sau, dacă nu, pentru a muri frumos. Saba este un conducător legendar al gimnosofiștilor; răspunsul exprimă idealul păgân al demnității, nu credința în mântuire. Frumosul devine scop ultim, nu semn al adevărului.
Pe al cincilea l-a întrebat care a fost mai întâi, ziua sau noaptea. Acesta a răspuns: noaptea, chiar dacă doar pentru o singură zi. Un răspuns simbolic, care sugerează începutul din întuneric, menit să impresioneze, nu să lumineze.
Pe al șaselea l-a întrebat cum poate fi cineva iubit foarte mult. Acesta a răspuns: dacă este puternic, dar nu inspiră teamă. Aici se apropie de adevăr: iubirea nu se naște din frică. Totuși, nu se explică de unde vine această putere care nu domină.
Pe al șaptelea l-a întrebat cum poate ajunge un om Dumnezeu. Acesta a răspuns: dacă va face cele pe care nu le poate face omul. Răspunsul rămâne neclar, pentru că nu cunoaște harul și revelația. Aspirația este mare, dar lipsită de conținut mântuitor.
Pe al optulea l-a întrebat care este mai puternică: viața sau moartea. Acesta a răspuns: viața, pentru că poate îndura multe rele. Viața este apreciată prin rezistență, nu prin sens.
Pe al nouălea l-a întrebat câți ani este bine să trăiască omul. Acesta a răspuns: atâta vreme cât i se pare mai bine să trăiască decât să moară. Viața este măsurată doar prin folos și plăcere, nu prin sens veșnic. Criteriul devine subiectiv, schimbător și fragil.
Când Alexandru i-a cerut judecătorului să-și spună sentința, acesta a spus: „Au răspuns toți, unul mai rău decât altul.” Judecata devine arbitrară, lipsită de criteriu adevărat. Cel care trebuia să discearnă adevărul îl anulează pe tot.
Atunci Alexandru a zis: „Nu trebuie să mori tu primul, pentru o asemenea sentință?” Iar judecătorul a răspuns: „Cum îți vei ține cuvântul, împărate, când ai spus că îl vei omorî pe primul care va da cel mai prost răspuns?” Inteligența scapă prin vicleșug, nu prin adevăr.
Clement nu dezvoltă o analiză istorică a vieții lui Alexandru cel Mare, însă trăiește și scrie într-un oraș și într-o cultură profund marcate de moștenirea acestuia. Alexandria, locul în care Clement predă și își elaborează opera, a fost întemeiată de Alexandru Macedon după cucerirea Egiptului. El caută să arate că filosofia greacă, în multe părți, pregătește mintea spre acceptarea Adevărului creștin (Logosul), dar nu îl poate înlocui.
Episodul relatat de Clement Alexandrinul nu este o simplă anecdotă antică despre inteligență și replici istețe. El este o radiografie a sufletului omenesc pus sub presiunea puterii, a fricii și a orgoliului. În fața lui Alexandru Macedon nu stau doar zece gimnosofiști, ci însăși ideea de înțelepciune omenească, testată și demascată.
Adevărul nu este căutat, ci constrâns. Alexandru nu întreabă pentru a înțelege, ci pentru a domina. Amenințarea cu moartea transformă dialogul într-un joc al supraviețuirii, iar răspunsurile, oricât de ingenioase, devin strategii de evitare, nu mărturisiri ale adevărului.
Răspunsurile sunt strălucitoare prin formă, dar fragile în fond. Filosofia păgână atinge marginea adevărului, dar nu o poate depăși. Ea vede limitele, dar nu cunoaște ieșirea din ele.
Clement folosește această istorie pentru a arăta limita rațiunii autonome. Fără revelație, omul poate descrie lumea, dar nu îi poate da un sens ultim. De aceea, judecata finală se autodistruge. Acolo unde lipsește Adevărul, discernământul devine relativ.
În contrast tacit, Clement pregătește terenul pentru Hristos, adevăratul Pedagog. Spre deosebire de Alexandru, Hristos nu amenință, ci cheamă. Nu testează pentru a pierde pe om, ci întreabă pentru a-l mântui. Adevărata înțelepciune nu se impune prin forță, ci se oferă în libertate.
De aceea, această istorie veche rămâne actuală: ea nu ne întreabă cât de inteligenți suntem, ci ce facem cu adevărul atunci când nu-l mai putem evita.
Prin trilogia Protrepticul, Pedagogul și Stromatele, Clement Alexandrinul conturează un parcurs de formare care ține seama de dinamica lăuntrică a omului. Chemarea, educația și cunoașterea nu sunt etape abstracte, ci răspunsuri la maturizarea sufletului.
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
