Tinerețea doctorului Luther este una dintre cărțile cele mai profunde și mai greu de încadrat ale părintelui Constantin Virgil Gheorghiu, scriitor, diplomat și preot, figură majoră a exilului românesc. Cunoscut publicului larg mai ales prin romanul Ora 25, preotul Gheorghiu a avut o preocupare constantă pentru destinul omului în modernitate, pentru ruptura dintre timp și veșnicie, dintre viața trăită și viața contabilizată. Această carte se înscrie pe deplin în aceeași linie de gândire: Luther nu este prezentat doar ca personaj istoric, ci ca simptom și prag al unei mutații de civilizație.
Cartea începe cu un fapt care, pentru omul modern, pare de neconceput: Martin Luther nu știa când s-a născut. Nu anul, nu ziua, nu ora. Nu din neglijență, nu din sărăcie intelectuală, ci pentru că trăia într-o lume în care timpul nu era stăpânul omului.
„Acești oameni, născuți fără dată de naștere, sunt copiii Evului Mediu. Unitățile moderne de măsură nu pot fi folosite în această epocă, tot așa cum un cântar nu e de niciun folos unui astronaut în cabina spațială, odată lipsit de greutate.”
De aici pornește autorul, nu spre o biografie clasică, ci spre o mare povestire despre ruptura dintre două lumi. O lume veche, organică, liturgică, în care viața se desfășura sub glasul de clopot, sub calendarul sfinților, sub ritmul creației. Și o lume nouă, mecanică, măsurabilă, contabilizată, în care timpul devine marfă, iar omul cel mult o funcție.
Autorul nu ne cere să-l admirăm pe Luther și nici să-l condamnăm. Ne invită, mai degrabă, să înțelegem ce fel de om putea fi cineva care s-a născut înainte ca ora exactă să devină idol.
În paginile cărții, Evul Mediu apare ca o lume stranie pentru cititorul contemporan.
Oameni sunt fără certificate de naștere, fără registre de stare civilă, fără aniversări exacte. Numele nu era ales din preferință modernă, ci primit din calendarul sfinților.
„În Evul Mediu nu exista stare civilă. Omul nu avea o existență civilă, ci una religioasă. Numele principal al fiecărui individ era numele de botez. Copilul primea, de regulă, numele sfântului care era prăznuit în ziua venirii sale pe lume. Astfel, chiar dacă nu-și cunoștea data exactă a nașterii, omul știa întotdeauna ce sfânt îi ocrotea existența. Martin Luther știa că este născut în ajunul Sfântului Martin. De aceea i s-a dat numele Martin.
Martin Luther este născut pe data de 10 noiembrie, care se află în ajunul Sfântului Martin.”
„Când era întrebat în ce an s-a născut, Luther refuza să răspundă. Nu pentru că ar fi voit să ascundă ceva, ci pentru că nu știa.
A da un răspuns aproximativ i se părea un lucru necinstit. Nu voia să spună o minciună pentru a satisface curiozitatea celorlalți. Preferase întotdeauna să mărturisească limpede că nu știe, decât să inventeze o dată care nu însemna nimic pentru el.”
„Melanchthon, prietenul și admiratorul lui Luther, a întrebat-o pe mama acestuia în ce zi se născuse fiul ei. Mama lui Luther nu a știut să răspundă; nu-și mai amintea data exactă. Știa însă că Martin se născuse în ajunul Sfântului Martin, așa cum se obișnuia atunci să se spună, și că primise acest nume pentru că venise pe lume sub ocrotirea acestui sfânt.”
Anul nașterii nu prea conta; conta ziua în care ai venit în lume sub ocrotirea unui sfânt. Viața nu era un proiect personal, ci o împreună-existență: cu familia, cu satul, cu Biserica, cu cerul. Timpul nu se „pierdea” și nu se „câștiga”. Timpul era viață. Scriitorul descrie cu o melancolie limpede această lume în care clopotele nu chemau omul să fie eficient, ci să-și ridice ochii spre cer. Clopotul nu fragmenta timpul, ci îl deschidea spre veșnicie. Când bătea clopotul, omul nu verifica ceasul, omul își amintea de rugăciune.
„Martin Luther aparținea unei generații pentru care cultura nu era specializare, ci forma însăși a existenței. El cunoștea latina, greaca și ebraica, limbile în care se citeau Scripturile și Părinții Bisericii. Nu era un savant de cabinet, ci un om format prin lectură, memorie și disciplină monahală.”
„Erudiția lui Luther nu provenea din curiozitate intelectuală, ci dintr-o nevoie religioasă. El studia pentru a înțelege, iar înțelegerea era pentru el o formă de asceză.”
„În epoca sa, a fi învățat nu însemna a acumula informații, ci a purta în memorie texte întregi. Luther făcea parte dintre acei oameni pentru care cartea nu era un obiect, ci o prezență.”
Pentru cititorul religios, aceste pagini au o rezonanță profundă: ele vorbesc despre timpul liturgic, despre acel „astăzi” care nu trece, despre viața trăită nu sub presiunea secundelor, ci sub privirea Dreptului Judecător.
Una dintre ideile centrale ale cărții este că, pentru omul medieval, istoria nu mergea spre mai bine, ci spre un sfârșit. Nu spre progres, ci spre Judecata lui Hristos. Punctul culminant al istoriei nu era o revoluție, o descoperire sau o reformă, ci Răstignirea lui Hristos.
Viața fiecărui om nu era evaluată prin realizări, ci prin momentul morții, clipa în care existența provizorie se încheie și omul se prezintă înaintea Creatorului.
Paradisul, iadul și în mentalitatea apuseană medievală, purgatoriul erau realități concrete, nu metafore. Această viziune, departe de a fi „înapoiată”, apare în carte ca o formă de luciditate spirituală.
Omul știa că nu este centrul universului. Știa că timpul nu-i aparține. Știa că viața nu este mereu o afacere profitabilă.
În această lume se naște Luther. Autorul îl prezintă nu ca pe un revoluționar modern avant la lettre, ci ca pe un om medieval autentic, format de glasul clopotului, de mănăstire, de frica mântuitoare de Dumnezeu. Și tocmai de aceea drama este atât de mare: fără să-și propună, Luther devine un prag. Prin el, lumea începe să se fractureze. Timpul începe să fie măsurat. Credința începe să fie analizată și „despicarea firului în patru“. Viața începe să fie organizată. Autorul nu judecă. Nu face polemică confesională.
Unul dintre cele mai sensibile puncte ale criticii formulate în pragul Reformei îl constituie transformarea treptată a economiei spirituale într-o economie financiară, în care realitățile eshatologice au ajuns să fie evaluate și tranzacționate în termeni materiali. În loc să combată ceea ce autorul numește „doctrina imorală a fecundității metalelor”, Biserica medievală și-a însușit această logică, adaptând-o propriului discurs soteriologic, adică doctrinele și studiul mântuirii (salvării), venind de la cuvintele grecești sōtēría (mântuire) și lógos (studiu/cuvânt).
Astfel, odată cu „descoperirea înmulțirii banilor”, s-a produs o mutație gravă: Paradisul a devenit obiect de vânzare, „vândut ca pe o grădină”, accesibil celui care dispunea de mijloacele financiare necesare. Indulgențele au funcționat ca instrumentul principal al acestei tranzacții spirituale. „Era îndeajuns ca un om să aibă bani pentru a cumpăra indulgențe: evita infernul și purgatoriul”, dobândind nu doar iertarea păcatelor, ci și „o ședere veșnică în Paradis”. Logica economică a fost extinsă și asupra celor morți, întrucât „cel care avea bani putea să-și aranjeze părinții, vecinii ori cunoștințele defuncte din infern în Paradis”, într-un mod ce trivializa grav realitatea mântuirii, comparată sugestiv cu mutarea „dintr-un cartier insalubru într-un cartier șic”.
Această degradare a sensului teologic al pocăinței este surprinsă în mod memorabil de srnsibilul Martin Luther, care sintetizează mecanismul indulgențelor în formula devenită celebră: „De îndată ce la trompetă sună banii, din purgatoriu arzând sufletul se ridică”. În acest context, mântuirea nu mai apare ca dar al harului divin, ci ca produs accesibil contra cost, într-o lume în care „totul este de vânzare în cer și pe pământ”.
Practica nu era marginală, ci larg acceptată și legitimată academic. Cu un an înainte de acțiunea lui Luther, Universitatea din Paris afirma explicit că „cel care plătește «șase albi» salvează orice suflet din purgatoriu”, oferind astfel o validare intelectuală unui mecanism profund problematic din punct de vedere teologic.
Această transformare a mântuirii într-un obiect de tranzacție contrazice în mod direct atitudinea și cuvintele Domnului Iisus. Evangheliile consemnează un gest de o forță simbolică rară: Iisus intră în curțile Templului și îi alungă pe cei care vindeau și schimbau bani, răsturnând mesele acestora și mustrându-i aspru. Gestul Său nu este unul impulsiv, ci profetic, o condamnare explicită a transformării relației cu Dumnezeu într-o afacere. „Casa Tatălui Meu casă de rugăciune se va chema, iar voi ați făcut din ea peșteră de tâlhari” (Matei 21, 13). Tocmai de aceea, biciul cu care îi izgonește pe negustori devine simbolul respingerii oricărei forme de mercantilizare a harului.
Tinerețea doctorului Luther nu este doar despre secolul al XVI-lea. Este și despre noi. Despre omul care știe exact ora, dar nu mai știe rostul timpului de calitate. Își măsoară viața în performanțe de tot felul și trăiește într-un timp care costă mulți bani și puțină libertate.
Autorul nu ne propune întoarcerea în Evul Mediu. Ne propune recuperarea unei priviri: aceea care vede lumea sub specie aeternitatis, din perspectiva veșniciei.
Autorul ne relatează că tinerețea lui Martin Luther este marcată decisiv de experiența morții și de fragilitatea radicală a existenței umane, dar și de tensiunea dintre așteptările tatălui și propriile sale frământări interioare. Potrivit autorului, Hans Luther, miner înstărit și ambițios, își dorea cu hotărâre ca fiul său să devină avocat, o profesie care promitea prestigiu și siguranță socială. Luther urmează studiile de drept tocmai pentru a împlini această dorință paternă, deși chemarea sa lăuntrică mergea într-o altă direcție.
Autorul consemnează un episod decisiv petrecut în vara anului 1505. Întorcându-se călare spre Erfurt, Luther este prins de o furtună violentă. Un fulger cade foarte aproape de el, aruncându-l la pământ.
Înspăimântat și confruntat cu iminența morții, el strigă: „Ajută-mă, Sfântă Ana, și mă voi face monah!” Potrivit autorului, acest jurământ rostit sub presiunea morții va deveni punctul de cotitură al existenței sale și va provoca ulterior o ruptură dureroasă cu tatăl său.
Autorul arată că, la scurt timp după acest episod, ciuma din februarie 1506, care a devastat Erfurtul, Mansfeldul și provincia Saxonia, adâncește dramatic conștiința morții. Epidemia pătrunde în casa familiei Luther, iar „doi dintre fiii săi mai mici” mor, unul după altul. Copleșit de durere, Hans Luther se roagă lui Dumnezeu cu disperare și face un jurământ: dacă Martin va fi cruțat, îi va îngădui să se facă monah, chiar dacă acest lucru contrazice planurile sale inițiale legate de cariera juridică a fiului.
În continuare, autorul ne relatează că Martin Luther este primit în ordinul eremiților Sfântului Augustin, o decizie născută din frică, suferință și speranță în îndurarea divină. Înainte de intrarea propriu-zisă în viața monahală, el trebuie să facă o mărturisire generală, Generalbeichte (confessio generalis). Îngenuncheat, „fostul magistru își mărturisește toate gândurile și, cu lacrimi, toate speranțele care merg din viață dincolo de moarte”.
Momentul este redat de autor sub forma unui dialog solemn: „Was begehrst Du? Quid petis? Quid quaeris? Ce dorești?” Răspunsul lui Luther este consemnat astfel: „Îndurarea lui Dumnezeu. Misericordiam Dei et vestram. Asta e tot. Și indulgența oamenilor.”
Autorul subliniază că urmează interogatoriul solemn și enumerarea regulilor severe ale ordinului: renunțarea la voința personală, la confort, la hrană îndestulătoare, la hainele frumoase, slujbele neîntrerupte de zi și de noapte, sărăcia de bună voie, postul aspru, umilința continuă și închiderea între ziduri. La întrebarea dacă poate îndura toate acestea, Luther răspunde, potrivit relatării autorului: „Jawoll. Volo.”
Ceremonia este descrisă într-un cadru liturgic sobru. Corul intonează Grosser Vater Augustin, Magne Pater Augustine, iar Luther este tuns, dezbrăcat de hainele lumești și îmbrăcat cu haina monahală albă, „albă ca zăpada”, a eremiților Sfântului Augustin. Se cântă apoi Komm, Schöpfer, Heiliger Geist – Veni Creator Spiritus.
În final, autorul notează că Luther este întins pe pământ, în fața altarului, cu trupul în forma crucii, iar după ritualul morții simbolice este condus în chilia sa, „chilia cu numărul 15”. Rămas singur, el intră într-o viață de ascultare și izolare. „Nu va ieși din chilie decât atunci când i se va porunci.” Visul său s-a împlinit: este monah. Prima parte a vieții sale se încheie aici, iar o alta începe, „așa cum după primăvară urmează vara”.
Aceasta este o carte care nu se citește în grabă. Este o carte care încetinește cititorul, îl scoate din ceas și îl așază sub clopot și lumină blândă. Este o carte care poate fi citită cu folos duhovnicesc. Este o carte despre ce am pierdut atunci când am început să știm ora exactă.
În spațiul românesc, spiritualitatea luterană rămâne, din păcate, aproape necunoscută. Această necunoaștere creează o confuzie frecventă: termenul luteran este adesea suprapus, în mod eronat, peste termenul evanghelic, asociat în mod curent confesiunilor Baptiste, Penticostale sau Creștine după Evanghelie, grupări denumite popular, dar nu întotdeauna corect, pocăiți sau adunări neo-protestante.
Din punct de vedere istoric, Biserica Lutherană este cea mai veche tradiție creștină a Reformei, luând naștere în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Ea este legată indisolubil de persoana reformatorului german Martin Luther, dar nu se reduce la o simplă mișcare de protest sau la un spirit de ruptură radicală.
La 31 octombrie 1517, Luther, pe atunci preot călugăr romano-catolic și doctor în teologie, nu a intenționat fondarea unei noi Biserici, ci a protestat împotriva unor învățături și practici pe care le considera abateri de la Evanghelie, chemând la o reînnoire a credinței în duhul Scripturii și al Bisericii primare.
În secolele care au urmat, luteranii confesionali, adică cei fideli moștenirii doctrinare și liturgice a Reformei clasice (nu curentelor liberale sau apostate), au adunat și sistematizat documentele fundamentale ale credinței lor în ceea ce se numește Cartea Concordiei. Această lucrare nu este un manifest ideologic, ci o mărturisire a credinței creștine, cuprinzând: Crezul Apostolic, Crezul de la Niceea, Crezul Athanasian, Micul Catehism și Marele Catehism ale lui Luther, Mărturisirea de Credință de la Augsburg și Apologia ei, Articolele de la Schmalkalden.
Bisericile Lutherane ancorate în tradiția dogmatico-liturgică germană au trecut însă prin încercări grele nu doar din interior, ci și din exterior. Pietismul, iluminismul și, mai ales, Uniunea Prusacă forțată au slăbit grav identitatea luterană, iar în multe regiuni calvinismul a ajuns aproape să o asimileze. La acestea s-au adăugat presiunile și atacurile constante venite din partea romano-catolicilor, care au acuzat luteranismul de schismă, dar și ostilitatea reformatorilor radicali, anabaptiști și calviniști, care au respins atât sacramentalitatea, cât și structura liturgică și eclezială a confesiunii Lutherane.
Astfel, luteranismul s-a aflat adesea între două focuri: pe de o parte, Roma, care nu i-a recunoscut niciodată caracterul eclezial deplin, iar pe de altă parte, reformele radicale, care l-au considerat prea „catolic”, prea sacramental și prea legat de Tradiția Bisericească.
Anabaptiștii au respins botezul pruncilor și orice formă de autoritate bisericească istorică, iar calviniștii au atacat cu deosebire Cristologia luterană și doctrina Prezenței reale a lui Hristos în Euharistie, considerând liturghia luterană un compromis inadmisibil.
Deși Biserica Ortodoxă nu ocupă un loc central în reflecția teologică a lui Martin Luther, referirile sale punctuale la Răsărit devin semnificative în contextul disputelor ecleziologice, în special în ceea ce privește contestarea autorității papale. În Disputa de la Leipzig (1519), Luther utilizează existența istorică a Bisericii Răsăritene ca argument aliat împotriva ideii primatului papal de drept divin, subliniind faptul că, timp de secole, creștinătatea a funcționat fără recunoașterea jurisdicției universale a episcopului Romei. În confruntarea cu Johann Eck, dezbaterea asupra autorității Conciliilor ecumenice și a papei îl conduce pe Luther la afirmarea posibilității erorii conciliare, exemplificată prin condamnarea lui Jan Hus la Conciliul de la Konstanz. În acest cadru polemic, apelul la Biserica Ortodoxă are un rol strategic: ea devine un contraexemplu istoric relevant, demonstrând că respingerea deciziilor unor concilii occidentale nu exclude apartenența autentică la Biserica lui Hristos.
Spor la lectură!
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
