Imaginați-vă Ierusalimul într-o iarnă aspră, în secolul al II-lea, înainte de venirea Mântuitorului. Templul, inima credinței lui Israel, nu mai era loc de rugăciune pentru iudei, ci fusese umplut cu zeități străine. Cartea întâi a Macabeilor spune fără menajamente că pe altarul arderilor de tot „au ridicat urâciunea pustiirii” și au adus jertfe care nu aveau nimic de-a face cu Dumnezeul lui Avraam (I Macabei 1, 50-55). În mijlocul acestei încercări, însă, o flacără de credință s-a aprins: Iuda Macabeul și frații săi au refuzat să se plece idolilor.
Totul începe în timpul domniei lui Alexandru cel Mare, care a cucerit Siria, Egiptul și Israelul, dar a permis teritoriilor aflate sub controlul său să-și păstreze religia și o anumită autonomie. La mai bine de o sută de ani după Alexandru, regii seleucizi, conduşi de Antioh IV Epifan, au încercat să impună cultul zeilor greci şi să determine poporul evreu să se lepede de Iahve. Ca urmare, Macabeii s-au ridicat pentru curățirea și rededicarea Templului, convinși fiind că locul sfânt al lui Dumnezeu nu poate rămâne profanat și că nu poate exista sincretism.
Dimensiunea mică a oștirii macabeilor ar fi putut părea un obstacol ușor de înfrânt, dar credința și curajul le-au dat putere. După lupte grele, au reintrat în Ierusalim și au găsit locașul pustiit, altarul profanat. Atunci „s-au suit să curățe și să sfințească locașul”; au zidit templul, l-au refăcut, „au ales preoţi fără de prihană”, „au făcut vase sfinte noi” și „au sfințit altarul în ziua a douăzeci și cincea a lunii Chislev”.
Sfințirea s-a prăznuit opt zile cu bucurie și cântări, rânduindu-se ca fiecare zi de praznic să fie ca o zi întreagă de jertfă, iar hotărârea de a repeta prăznuirea anual a dat naștere Hanucăi, sărbătoarea rededicării (I Macabei 4, 36–59).
Din această rededicare s-a născut și una dintre cele mai cunoscute tradiții rabinice ulterioare: deși Macabeii ar fi găsit ulei pentru candele doar pentru o singură noapte, lumina ar fi durat opt zile, până la pregătirea noului ulei. În amintirea acestui eveniment, evreii aprind în fiecare seară o menorah specială pentru Hanuca, numită hanukiah. Cartea a doua a Macabeilor reia imaginea și confirmă: după curățirea Templului, Macabeii „au aprins luminile” și au prăznuit sfințirea opt zile, rânduind ca întregul popor să păstreze această sărbătoare în fiecare an (II Macabei 10, 1–8).
Lumina reaprinsă în Templu devine astfel simbol al credinței nebiruite, semn că Dumnezeu rămâne cu poporul Său chiar și atunci când întunericul pare să biruie. Peste aproape două veacuri, ecoul acestei rededicări răzbate în Noul Testament. Evanghelia după Ioan notează că „se prăznuia la Ierusalim sărbătoarea Înnoirii templului; era iarnă, iar Iisus umbla prin templu, în pridvorul lui Solomon” (Ioan 10, 22–23). În acest cadru al luminilor aprinse, El rostește: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric” (Ioan 8, 12). Lumina rededicării Templului prefigurează astfel Lumina cea adevărată, Hristos, Care intră în istorie pentru a o sfinți din interior.
Biserica îi pomenește pe cei șapte Martiri Macabei, pe mama lor Solomoni și pe dascălul lor Eleazar ca mărturisitori ai nădejdii în înviere. Cartea a doua a Macabeilor descrie chinurile cumplite la care au fost supuşi: unii au fost jupuiţi de piele şi arşi, altuia i s-a tăiat limba, iar ceilalţi au îndurat torturi înainte de moarte. În mijlocul acestor suferințe, unul dintre frați a rostit mărturisirea care a rămas peste veacuri: „Tu dar, nelegiuitule, ne scoţi pe noi dintr-această viaţă, însă Împăratul lumii, pe noi cei care murim pentru legile Lui, iarăşi ne va învia cu înviere de viaţă veşnică” (II Macabei 7, 9). Rând pe rând, frații au ales moartea în locul lepădării, iar Solomoni, văzându-și cei şapte fii trecuţi prin sabie şi chin, s-a rugat lângă trupurile lor şi şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu. Din această jertfă a credinței, Domnul a adus izbăvire poporului, binecuvântându-l cu Iuda Macabeul, care a ridicat lupta pentru curățirea și rededicarea Templului.
Este profund regretabil și dureros ceea ce s-a întâmplat pe 14 decembrie 2025 în Sydney: un atac asupra unei adunări iudaice pentru sărbătoarea Hanuca, soldat cu victime. În fața acestui rău, rugăciunea, aprinderea unei lumânări și solidaritatea față de cei loviți devin o datorie creștină: să fim aproape de cei prigoniți și să aprindem în suflete lumina credinței curate. Poate că în aceste zile este vremea să deschidem Scripturile Vechiului Testament și să citim întâia și a doua Carte a Macabeilor, pentru a înțelege statornicia credinței și curajul poporului lui Dumnezeu.
Ca membri ai Bisericii, putem prăznui „Festivalul Luminilor” rededicându-ne viețile lui Hristos și mărturisindu-L ca Lumina desăvârșită și adevărată, Care luminează și umple sufletele noastre de Har. Hanuca nu este doar o poveste veche, ci o lecție actuală: arată ce se întâmplă când credința este înlocuită de idoli și cât de fragilă devine viața fără Dumnezeu. În timp ce evreii aprind candelele Hanucăi, creștinii se pregătesc pentru Nașterea lui Hristos, aprinzând luminile Adventului și întâmpinând, în Pruncul din Betleem, Lumina cea neînserată. Să evităm expresia „magia Crăciunului”, pentru că Nașterea Domnului nu este o iluzie sau o simplă poveste, ci o realitate istorică. Crăciunul nu ţine de magie, ci de adevărul întrupării: „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14). De aceea este potrivit să vorbim despre Duhul Crăciunului și despre Lumina care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9), despre bucuria sfântă care izvorăște din venirea lui Hristos. Crăciunul creștin nu este o emoție trecătoare, ci momentul prin care istoria este sfințită și Iisus se naște în ieslea inimii noastre.
Iuda Macabeul curăță și rededică Templul profanat, reaprinde lumina și restabilește închinarea adevărată, pregătind poporul pentru prezența lui Dumnezeu. La fel, Hristos curăță Templul de cei ce îl profanau prin negustori şi schimbători de bani (Matei 21, 12–13), arătând că Templul trebuie să rămână loc de rugăciune şi sfințenie. Însă Templul nu mai rămâne doar un loc exterior: trupul lui Hristos devine Templu al lui Dumnezeu, iar prin Botez și viața duhovnicească fiecare credincios este chemat să devină un Templu viu al Duhului Sfânt.
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
