De câte ori ai trăit ceva minunat cu Dumnezeu și te-ai întrebat: să povestesc sau să păstrez pentru mine? În Evanghelie vedem că Iisus, uneori, îi trimite pe oameni să vestească tuturor cât bine le-a făcut, iar alteori le cere să tacă și să nu spună nimănui. Nu este o contradicție. Este o taină. Este pedagogia Domnului, care știe ce folos aduce cuvântul și ce binecuvântare aduce tăcerea. Important este să nu ne oprim la minunea în sine, ci la cadrul și înțelesul ei.
Hristos Își descoperă identitatea progresiv, după voia Tatălui, nu după presiunea oamenilor: „Încă n-a venit ceasul Meu” (Ioan 2, 4). Prea multă atenție putea devia misiunea Sa. După înmulțirea pâinilor, când voiau „să-L facă rege”, El Se retrage (Ioan 6, 15). Mulți Îl puteau urma doar pentru darurile materiale, nu pentru Cine este El cu adevărat: „Mă căutați nu pentru că ați văzut semne, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat” (Ioan 6, 26).
De aceea, minunea este semn divin, nu scop trecător. La slăbănogul din Capernaum, Domnul vindecă mai întâi sufletul: „Fiule, iertate sunt păcatele tale”, și abia apoi trupul: „Scoală-te, ia-ți patul și umblă” (Marcu 2, 5-11). Ținta este mântuirea, nu uimirea. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui” (Matei 6, 33).
De ce spune Hristos uneori să tăcem?
Pentru că nu toți sunt pregătiți să audă. În Iudeea și Galileea, oamenii așteptau un Mesia politic, un împărat lumesc. După înmulțirea pâinilor, voiau „să-L ia cu sila ca să-L facă rege”, dar El „S-a dus iarăși în munte, El singur” (Ioan 6, 15). De aceea, după unele vindecări, Domnul le poruncește să nu spună nimănui: „Vezi, nimănui să nu spui nimic, ci mergi, arată-te preotului…” (Marcu 1, 44). „Și le-a poruncit să nu spună nimănui despre El” (Marcu 8, 30). În casa lui Iair, după ce a redat viața copilei, spune părinților: „Le-a poruncit cu stăruință ca nimeni să nu afle aceasta” (Marcu 5, 43). „Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce s-a întâmplat” (Luca 8, 56). Tăcerea nu ascunde adevărul, ci îl apără. Unele taine se cer ocrotite de privirile curioase și de interpretările strâmbe.
De ce spune Hristos uneori să vorbim?
Pentru că uneori cuvântul devine misiune. În Decapole, teritoriu păgân fără febra mesianică a iudeilor, Hristos îl trimite pe cel eliberat din demonizare să mărturisească: „Du-te la casa ta, la ai tăi, și spune-le câte ți-a făcut ție Domnul și cum te-a miluit” (Marcu 5, 19). Iar Scriptura adaugă: „El s-a dus și a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus, și toți se minunau” (Marcu 5, 20).
Când Hristos revine acolo, Îl întâmpină mulțimi și are loc hrănirea celor patru mii (Marcu 7, 31–37; 8, 1–9). Mărturia deschisese calea.
Leprosul vindecat este trimis să se arate preotului, potrivit Legii: „Vezi să nu spui nimănui; ci mergi, arată-te preotului și adu darul pe care l-a rânduit Moise, spre mărturie lor” (Matei 8, 4; cf. Levitic 14). Minunea nu scoate omul din rânduială, ci îl reașază în ea – social și eclezial. De aceea Hristos ne previne: „Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor…” (Matei 7, 6).
Primele veacuri au trăit această prudență sub forma disciplinei arcana – grija de a nu vulgariza Tainele. Era și un risc juridic: minunile puteau fi catalogate drept „magie”. Mai târziu, după Edictul de la Milano (313), mărturisirea a devenit mai liberă, dar Părinții Bisericii au păstrat mereu criteriul lăuntric al smereniei și al discernământului.
Prima minune a lui Iisus a fost la Cana Galileii: „Și-a arătat slava Sa; și ucenicii Lui au crezut în El” (Ioan 2, 11). Nu întâmplător, Scriptura numește această minune „începutul semnelor”. Toate celelalte confirmă puterea Lui. El însuși spune: „Dacă n-aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea” (Ioan 15, 24). Dar să nu uităm: cea dintâi minune este Creația însăși, adusă ex nihilo, din nimic și faptul că fiecare dintre noi am fost gândiți din acel moment. Și totuși, cea mai mare minune nu este nici cosmosul, nici învierea unui mort, ci schimbarea inimii omului, redobândirea asemănării cu Dumnezeu.
Un om abia ridicat din suferință poate fi zdrobit de presiunea mulțimilor, de laude și de critici. Povestirea pripită poate aprinde mândria și fixa un rol fals, de „erou al miracolului”. Tăcerea, în schimb, vindecă memoria, adâncește recunoștința și apără taina. Iar atunci când vine vremea, mărturisirea smerită îl înalță pe Dumnezeu, nu pe om.
Trei întrebări pot lumina calea: pe cine slăvesc dacă povestesc acum – pe Dumnezeu sau pe mine? Care vor fi urmările asupra celui care ascultă – se zidește sau doar se miră, se smintește? M-am rugat și este ceea ce spun sub binecuvântare și rânduială bisericească – am întrebat duhovnicul, episcopul?
A mărturisi nu înseamnă a striga oricum. A tăcea nu înseamnă a ascunde. Și tăcerea, și cuvântul pot fi acte de ascultare. Hristos tace la Irod și vorbește la Pilat. Poruncește tăcere în casa lui Iair și trimite la mărturisire în Decapole. „Toate își au vremea lor” (Eclesiastul 3, 1).
Când ai îndoială, adu-ți aminte de Cana Galileii: semnul a arătat spre Hristos, iar ucenicii au crezut. Tot așa, și mărturia ta trebuie să fie un semn care duce la El, nu o oglindire a propriei imagini.
Mărturia noastră nu este că Hristos ne-a făcut viața mai comodă sau mai bogată în cele trecătoare, ci că ne-a schimbat inima. Viața mea a devenit mai luminoasă nu pentru că am primit mai mult din cele materiale, ci pentru că El mi-a dăruit puterea de a iubi mai mult, de a răbda mai mult și de a ierta cu adevărat.
Aceasta este adevărata minune pe care o aduce Hristos.
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
