Împărăția lui Dumnezeu este o realitate tainică, pe care, după două milenii de teologie academică, o înțelegem adesea mai puțin decât tâlharul răstignit alături de Hristos. Taina acestui om nu este doar o simplă întâmplare a Golgotei, ci icoana vie a întregii vieți creștine. El nu a fost răstignit doar lângă Hristos, ca martor pasiv, ci împreună cu Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „M-am răstignit împreună (nu alături) cu Hristos, și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Aceasta este chemarea fiecărui creștin: nu doar să poarte necazurile și durerile vieții ca pe niște poveri lipsite de sens, ci să le unească cu Crucea Domnului, pentru ca ele să devină mântuitoare. De multe ori însă, noi ne trăim răstignirile zilnice singuri, despărțiți de Hristos, și atunci ele ne doboară. Le privim ca pe pedepse, ca pe nedreptăți, ca pe greutăți fără rost. Dar atunci când Îl chemăm pe Hristos să fie împreună cu noi în mijlocul lor, crucea încetează a mai fi o povară și devine scară spre Ceruri.
Și tocmai aici stă taina tâlharului: deși vinovat și osândit, în clipa cea mai grea a vieții sale a știut să-L cheme pe Hristos, rostind cea mai scurtă și mai puternică rugăciune: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta” (Luca 23, 42).
O posibilă lămurire a tainei tâlharului mântuit nu se găsește doar în clipele Golgotei, ci pare să-și aibă rădăcini într-un episod mai vechi, păstrat într-o scriere apocrifă.
Sfântul Evanghelist Matei (2, 13–15) istorisește fuga în Egipt, când Îngerul Domnului i-a poruncit Dreptului Iosif să ia Pruncul și pe Maica Sa și să plece pentru a scăpa de mânia lui Irod. Această plecare nu a fost doar o salvare dinaintea prigoanei, ci și împlinirea profeției lui Osea: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11, 1).
Despre această călătorie anevoioasă ne vorbește mai pe larg și evanghelia arabă a copilăriei Mântuitorului, o scriere apocrifă, adică necanonică, apărută mai târziu, prin secolul al V-lea. Ea nu face parte din Sfânta Scriptură și nu are aceeași autoritate, dar uneori poate să fi păstrat, amestecate cu povești și detalii legendare, ecouri ale unor tradiții autentice mai vechi. Sfântul Vasile cel Mare ne lămurește în acest sens: „Trebuie, deci, și voi să citiți scrierile autorilor profani, așa cum fac albinele: acelea nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așază, ci iau ceea ce le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă cu plăcere. Noi, dacă suntem înțelepți, să luăm din cărți ceea ce ni se potrivește nouă și cât se înrudește cu adevărul, iar restul să-l lăsăm. Și, după cum atunci când culegem flori de trandafir dăm la o parte spinii, tot așa și cu niște scrieri ca acestea: să culegem atâta cât este de folos și să ne ferim de ceea ce este vătămător.” De aceea, citită cu discernământ duhovnicesc, o astfel de scriere ne poate oferi „mierea” care luminează și întărește credința.
Pe acest drum primejdios, potrivit evangheliei arabe a copilăriei Domnului (cap. XIII), tâlharii obișnuiau să jefuiască pe călători. Într-una din zile, cei care se aflau prinși și legați de acești prăduitori au fost martorii unui fapt neașteptat: deodată, tâlharii au auzit un zgomot puternic, asemenea unei oști împărătești, și, cuprinși de frică, au fugit înspăimântați, lăsându-și prada. Oamenii legați s-au eliberat unii pe alții și și-au recăpătat bunurile. Mai târziu, întâlnindu-i pe Dreptul Iosif și pe Fecioara Maria, i-au întrebat cine este acel rege care vine, a cărui putere i-a alungat pe tâlhari. Iosif le-a răspuns simplu: „Regele vine în urma noastră!”. Era Însuși Pruncul Hristos, ascuns în smerenie, dar a cărui prezență era simțită chiar și de puterile nevăzute.
Într-un alt episod din aceeași scriere (cap. XXIII), Bătrânul Iosif, Fecioara Maria și Pruncul Iisus au întâlnit doi tineri tâlhari. Unul dintre ei, văzând pe Maica Domnului și pe Pruncul ținut de mână, s-a înduioșat și a oprit răutatea tovarășului său. Ca să-l liniștească, i-a oferit patruzeci de drahme și chiar brâul său, numai ca să nu le facă niciun rău.
Atunci Maica Domnului i-a spus: „Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa și-ți va ierta toate păcatele!”. Iar Copilul Iisus a prorocit: „Mamă, peste treizeci de ani, când iudeii Mă vor răstigni în Ierusalim, acești doi tâlhari vor fi ridicați pe cruce împreună cu Mine: unul, la dreapta Mea, va intra în paradis; iar celălalt, la stânga Mea, va rămâne în împietrirea lui”.
La aceste cuvinte, Fecioara Maria a rostit cu durere: „Să te ferească Dumnezeu de una ca asta, Fiule!”.
Gestul bun al tâlharului nu a fost o virtute desăvârșită, ci doar o tresărire de omenie, o oprire a răului pentru o clipă. Dar prin acest gest, Dumnezeu a lucrat tainic, sădind în inima lui o scânteie care, după ani de păcat și rătăcire, avea să rodească la vremea hotărâtoare.
Tradiția mai spune că, odată cu intrarea Mântuitorului în Egipt, idolii s-au prăbușit și s-au prefăcut în dune de nisip, arătând neputința zeilor mincinoși. Profeții Isaia și Ieremia vestiseră această biruință: „Iată, Domnul vine şi ajunge în Egipt. Idolii Egiptului tremură înaintea feţei Lui şi inima Egiptenilor se topeşte în ei” (Isaia 19, 1; cf. Ieremia 43, 12-13).
Pe Golgota, cel care odinioară fusese tânărul mișcat de bunătatea Maicii și de nevinovăția Pruncului ajunsese tâlhar prins și osândit. Răstignit împreună cu Hristos, a simțit din nou acea lumină: înaintea lui stăteau Maica Domnului și Fiul ei răstignit. Revederea lor i-a trezit în inimă amintirea întâlnirii de odinioară, iar acum, în ceasul morții, L-a recunoscut pe Cel ce era cu adevărat Împăratul și a rostit: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta” (Luca 23, 42). Iar Hristos, plin de iubire și milă, fără a-i aduce vreo mustrare, i-a răspuns: „Adevărat îți spun: astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23, 43).
Astfel s-a plinit cuvântul lui Isaia: „Şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa” (Isaia 53, 12).
Cei doi tâlhari sunt icoana întregii omeniri: amândoi Îl văd pe Hristos, amândoi suferă aceeași moarte, dar unul se împietrește și-L hulește, iar celălalt, cu inimă zdrobită, Îl mărturisește Împărat al veșniciei. Și noi, asemenea lor, suntem păcătoși, tâlhari ai propriei noastre vieți. În fața Crucii însă, fiecare alege: împietrirea sau pocăința.
Rugăciunea tâlharului bun răsună mereu în Biserică. La Vohodul Mare, preotul spune: „Să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor”. Este același strigăt al Golgotei: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăția Ta”.
Aceasta este taina mântuirii: că Hristos nu a venit să osândească lumea, ci să o mântuiască (Ioan 3, 17). Și oricine se căiește cu inimă curată, asemenea tâlharului, aude aceeași chemare către Împărăție.
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
