De multe ori credem că alții profită de bunătatea, de timpul sau de generozitatea noastră. În realitate, aceasta arată că am trecut peste propriile noastre limite și am dăruit mai mult decât puteam în acea etapă. În loc să ne asumăm faptul că am făcut voia altora ca să fim pe plac, punând pe locul al doilea nevoile sufletului nostru, ajungem să-i învinuim pe cei din jur pentru că nu ne-au ghicit gândurile și nu ne-au ascultat dorințele nerostite. Dar adevărul este că responsabilitatea stă în noi: să știm când să spunem „da” și când să spunem „nu”.
Vă ofer un exemplu pe care l-am întâlnit și eu la o școală unde am predat acum ceva timp. O mamă singură, să-i spunem Maria, avea doi copii gemeni în clasa a patra. Ziua ei era destul de plină: muncea, îi ducea pe copii la școală, la activități extrașcolare și, pe deasupra, se îngrijea și de părinții pensionari. Într-o zi, doamna învățătoare i-a propus să intre și în comitetul de părinți. Maria știa că este deja obosită, dar a spus da, dorind să arate că este o mamă implicată. Mai târziu însă, s-a plâns că „învățătoarea a profitat de disponibilitatea ei”. Numai că adevărul era altul: nimeni nu o obligase, ci ea însăși își pusese pe umeri mai mult decât putea duce. Și-a pierdut odihna de care avea nevoie și a devenit anxioasă. Așa se întâmplă și cu noi, mai ales atunci când vrem să fim pe placul tuturor. Ajungem să ne simțim nedreptățiți, deși noi înșine am ales să spunem da, chiar atunci când trebuia să spunem nu.
Sfânta Scriptură ne arată că Biserica ne cheamă la bunătate, dar și la înțelepciune: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12). Nu tot ce putem face este și bine de făcut.
Monahul Moise Aghioritul spune: «În iad se află felurite categorii de oameni: milostivi, rugători, oameni cumpătați, feciori, monahi, clerici… Dar o singură categorie de oameni nu poate fi întâlnită acolo: cei smeriți. La fel și în Rai, sunt de toate, însă niciun om care a rămas mândru». Smerenia este păzitoarea tuturor celorlalte virtuți. Ea este, așa cum mărturisește Sfântul Vasile cel Mare, «Podoaba Dumnezeirii». Toate problemele noastre izvorăsc din lipsa smereniei, din lipsa onestității…
Onestitatea este superioară sincerității. Ea este o virtute și se lucrează în urcușul duhovnicesc al omului credincios. Sinceritatea, de multe ori, poate avea fețe schimbătoare și poate aluneca în subiectivism: ceea ce simt sau gândesc în clipa de față. Onestitatea, în schimb, rămâne una singură, ancorată în adevăr și în pace. De multe ori, sinceritatea este invocată ca pretext pentru a-l răni pe celălalt, pentru a descărca o emoție ori o frustrare. Onestitatea însă nu lovește, ci se așază pe temelia adevărului spus cu discernământ, în pace. Ea unește adevărul cu binele.
Sinceritatea, atunci când este folosită după cum ne convine, poate deveni un paravan pentru atitudinea de tipul „ce-i în gușă și-n căpușă”, în timp ce onestitatea presupune conștientizare profundă, autocunoaștere, devoltarea culturală și respectarea valorilor profunde ale vieții. De pildă, cineva poate răni pe aproapele sub pretextul sincerității: „spun ce gândesc”. Întrebarea firească este însă: cum gândești?
Potrivit unui nou studiu publicat în Journal of Neuroscience, creierul evaluează imediat cât de onestă pare fața unei persoane, chiar înainte de a-i percepe prezența în întregime. Acest fapt întărește ideea că oamenii își formează foarte ușor judecăți unii despre alții.
Onestitatea presupune maturitate emoțională și capacitatea de a exprima adevărul constructiv. Omul onest trăiește mai împăcat, pentru că nu se ascunde, dar nici nu distruge pe celălalt prin reacția sa. Sfânta Scriptură ne arată că adevărul și pacea merg împreună: „Iubește adevărul și pacea” (Zaharia 8, 19).
Onestitatea a ajuns adesea să fie înțeleasă ca o normă etică relativă. Mulți oameni își îngăduie multe abateri de la adevăr și dreptate, socotind că nu este un rău prea mare atâta vreme cât nu se ajunge la fapte „grave”. Omul care își relativizează onestitatea se risipește în contradicții interioare, pierzând unitatea ființei sale, autenticitatea sinelui. Sfânta Scriptură ne arată limpede că „cel ce e nedrept în foarte puţin şi în mult este nedrept.” (Luca 16, 10).
Actul de credinţă onestă al lui Avraam pe muntele Moria (Facerea 22) a stârnit uimirea lumii de mii de ani. Însă credinţa patriarhului nu a apărut deodată, ca printr-o minune, doar în clipa încercării. Întreaga lui viaţă de ascultare, onestitate și statornicie în Dumnezeu a pregătit acest moment. Dacă, până atunci, ar fi trăit în necredinţă și neascultare, nu ar fi putut trece printr-o încercare atât de dificilă. Jertfa de pe Moria devine astfel o icoană profetică a planului lui Dumnezeu cu Fiul Său Cel Unul-Născut, Care avea să Se aducă pe Sine jertfă pentru mântuirea noastră.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne lasă cuvinte de o uimitoare actualitate. Despre Dreptul Noe spunea că nu-l pomenim doar pentru că era drept sau desăvârșit, ci pentru că, trăind în mijlocul unui neam stricat și rău, a rămas virtuos atunci când nu avea în jurul lui niciun exemplu de virtute, ba chiar când toți îl împingeau spre rău. În alt loc, marele Părinte al Bisericii constata cu amărăciune că, dacă ar veni la noi un om din altă parte, care ar cunoaște bine poruncile lui Hristos și ar privi apoi la viața noastră amestecată, nu știu dacă nu și-ar închipui că nu există dușmani mai mari ai lui Hristos decât noi.
Aceste cuvinte arată cât de mare preț are onestitatea în fața lui Dumnezeu. Astăzi, în multe împrejurări ale vieții, ni se cere să dăm declarații de onestitate, mai ales atunci când depunem o lucrare de licență, masterat sau doctorat. Dar dacă adevărul este spus doar din teamă de pedeapsă ori cu gândul la o răsplată viitoare, fie ea și în viața de apoi, atunci nu mai vorbim de virtute, ci de o simplă tranzacție.
Onestitatea, venită din latinescul honestitas, înseamnă cinste, credibilitate, onorabilitate. Este o virtute prin care omul rămâne statornic în principii, trăind cu decență și seninătate. Nu este un calcul complicat, ci felul în care omul este numit de camarazi: om de onoare. Constantin Brâncuși (1876-1957) spunea: „Să fii isteț este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită osteneala.”
Politicianul și filosoful stoic Cicero spunea acum două mii de ani că adevăratele cauze ale declinului Republicii se găsesc în lipsa de onestitate a noilor conducători. El arăta că liderii trebuie să pună pe plan secund dorința de faimă și de putere și să își ghideze acțiunile după virtute, urmărind stabilitatea și prosperitatea întregii societăți.
Marele poet Mihai Eminescu atrăgea atenția că „dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem, decât să-i dăm o explicație falsă.” Aceste cuvinte rămân actuale și astăzi, pentru că orice restituire sau orice încercare de a îndrepta o greșeală se poate face doar prin lumina onestității.
Mărturisirea devine terapeutică, dacă e onestă din ambele părți, duhovnic–fiu duhovnicesc. „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 16). Așadar, ne mărturisim unii altora că suntem oameni cu diferite neputințe, chemați la ridicare din păcat și iluminare. Ne rugăm unii pentru alții: duhovnicul pentru credincios și credinciosul pentru duhovnic, știind că rugăciunea stăruitoare și perseverentă aduce harul vindecării. Ne putem verifica onestitatea contemplând un minut icoana Dreptului Judecător, pentru că acolo privirea lui Hristos ne dezvăluie adevărul despre noi înșine. Lipsa perpetuată a onestității în spovedanie susține lipsa smereniei și aruncă sufletul în viețuirea primejdioasă a alergării din duhovnic în duhovnic și din biserică în biserică, căutând nu adevărul vindecător, ci un cuvânt care să îngăduie patimile: „nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor” (II Timotei 4, 3). Fiecare „da” și fiecare „nu” rostit cu onestitate dobândește valoare veșnică. Dacă am înțelege cât de măreț este Dumnezeul nostru, ne-ar fi jenă să ne îngrijorăm, să cârtim sau să înșelăm. Fără Dumnezeu nu putem izbândi cu adevărat, iar cu ajutorul Lui nu putem da greș.
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
