Scriitorul V. Hugo (1802-1885), despre care am mai amintit, ne-a asigurat: „Chiar dacă n-am avea alt mijloc pentru a cunoaște pe Dumnezeu, L-am cunoaște prin glasul conștiinței noastre. Nu putem împiedica cugetul să stăruiască mereu asupra unui gând, după cum nu putem împiedica apa mării să vină mereu spre țărmul ei. Pentru marinar aceasta se numește maree, veșnicul du-te-vino al valurilor mării; pentru vinovat se numește remușcare. Dumnezeu răscolește sufletul, cum frământă oceanul…” (Les miserables, vol. I, VII, Ed. Hetzel).
Pentru exemplificare vom reda modul impresionant al mustrării de conștiință a lui Cain, primul ucigaș din istoria existenței umane!
Așadar:
„Cu părul vâlvoi, în vântul ce suflă hain,
Cu fața-nvinețită, urmat de-ai săi copii,
În piei de dobitoace înveșmântați – Cain
De Domnul se ferește! Trecând peste câmpii
Ajunge sub un munte, când noaptea se coboară.
De-atâta umblare, sfârșeala îl doboară.
Femeia lui trudită, și-abia suflând feciorii
Îl roagă: „Haide, tată, te culcă și-odihnește!”
Dar, frământat de gânduri, îl și cuprind fiorii,
Când capul și-l ridică. În fund pe cer zărește
Țintindu-l cu asprime, un ochiu din întuneric.
„Sunt prea aproape”, zice, zguduit puternic
de frică, își deșteaptă femeia și feciorii.
Și-n beznă o pornește, cum sus de vânt fug norii.
Treizeci de zile`ntr-una și nopți încă treizeci
Aleargă mut și palid. De groază picuri reci
Pe frunte curg șiroaie; în urmă-i nu privește –
Nici somn și nici odihnă – la mare când sosește
În țara ce odată a lui Asur a fost.
„Să ne oprim” le zice – „mai sigur adăpost
Nu vom găsi niciunde – e marginea lumii”.
Și vrând să se așeze – pe cer, în locul lunii,
El vede iarăși ochiul în fund, la răsărit.
Ca prins de frigul morții atunci a tresărit.
„Ascundeți-mă”, strigă. – Cu degetul la gură
Privesc cu toți bunicul, ce-atâta groază `ndură.
Iar lui Iubal, părinte al celor ce pătrund
Sub corturi mari de păr deșertul cât de-afund:
– „Întinde-mi Tu degrabă, de astă parte cortul”.
Și pânza se desface, îl flutură`n vânt tortul,
O`ntind și o fixează cu greutăți de plumb,
Dar cum Cain privește înspăimântat spre fund,
„Mai vezi ceva?” `l-întreabă Țila, cu ochi albaștri,
Nepoata sa, fecioara ca zorile de dulce.
– „Se vede încă ochiul”, Cain degrab răspunde,
Iubal, părinte cel ce intră orișiunde
Bătându-și darabana și-n trâmbiță suflând,
Strigă: „Ți-oiu face, tată, o pavăză-n curând,
Un zid de bronz clădește și pe Cain dosește
Dar Cain zice: „Ochiul mereu mă tot privește”,
Grăi Henoch: „Să facem aici o cingătoare
Cu tunurile`nalte și-așa de`ngrozitoare
Încât să nu mai poată nimic a mai străbate.
Oraș întreg să fie, o strașnică cetate,
Oraș clădit puternic cu porțile`ntărite”.
Atunci Tubalcain, fierarilor părinte,
Oraș enorm zidește și supraomenesc.
În timp ce el lucrează, pe câmp frații gonesc
Pe fiii lui Eros și p`ai lui copii
Și scot oricărui ochii, de-l prind peste câmpii
Și trag, cum se`nserează, în stele, cu săgeți
Granitu-nlocuiește a cortului pereți
Și blocurile`n scoabe de fier ș-acum legate,
De parcă-i făurită în iad așa cetate!
A turnurile umbră pe câmp face`ntuneric,
Ca muntele din zare e zidul de puternic.
Pe poart`au scris: „Să intre, și Dumnezeu e-oprit”.
Și când sfârșiră lucrul de`nchis și de clădit,
La mijloc într-o turlă, ei pe bătrân așează.
Dar tremurând și-aice stă năucit de groază.
– „Perit-a ochiul, tată?”, Țila îl mai întreabă.
– „O, nu, mereu i-acolo!” Cain răspunde`n grabă.
Și zice după aceea: „De-acum sub pământ
Cu totul singuratic voiu sta cantr`un mormânt.
Nimic să nu mă vază și să nu văz pe nimeni.”
Și i-au făcut o groapă – și-a zis Cain: „E bine”
Apoi coboară singur sub astă boltă umbră;
Și peste capu-i groapă de veci s-a fost închis,
Și-aci Cain zărește: un mare ochi deschis.”
Și acum să vedem cum descrie V. Hugo trezirea conștiinței la un răufăcător:
„Glasul acesta, mai întâi slab cu desăvârșire, care se ridicase din tainițele conștiinței sale, ajunge din ce în ce mai puternic și mai îngrozitor…Îi părea că acest glas pornise din el însuși și că acum vorbea dinafara lui. Crezu că aude cuvintele cele din urmă, cu atâta limpezime, încât privi în cameră cu groază. – „E cineva aici?” întreabă el cu glas tare și buimăcit…
Era cineva: dar Acela care era acolo nu era din aceia pe care poate să-i vadă ochiul omenesc…”
A crede în existența Domnului Dumnezeu, înseamnă a avea împreună știință: Dumnezeu și omul, creația Sa!
Calinic Argeșeanul
