Să sperăm, cum s-ar zice, că ne-am dispensat de ideea „lumii reale”, vechea distincție dintre „lumea reală” și „lumea aparentă”, începe să se destrame. În eseul: Cum a ajuns în sfârșit „lumea adevărată” o fabulă, Nietzsche ne explică următoarele: „Lumea adevărată am lichidat-o: Ce lume mai rămâne? Cea aparentă, poate?…Dar nu! Odată cu lumea adevărată am lichidat-o și pe cea aparentă”.
Nietzsche vede aici începutul sfârșitului „celei mai lungi erori” a filosofiei: orbirea cu care credea în distincția dintre „aparență” și „realitate” și în ideea celor două lumi. Sfârșitul acestei erori, scrie Nietzsche, reprezintă zenitul omenirii – apogeul întregii umanități. Acesta este punctul în care – într-un eseu scris la șase ani după: Așa grăit-a Zarathustra – Nietzsche (adică el) scrie că „începe Zarathustra. Așa se clădesc castelele de nisip, nisip care izbește în ochii orbiți de prea „sinele” nestăpânit. Acesta este un moment-cheie pentru Nietzsche, deoarece atunci când înțelegem ideea că există doar o singură lume, vedem dintr-odată eroarea care a plasat toate valorile dincolo de ea. Suntem astfel obligați să ne reevaluăm toate valorile, și ce înseamnă, chiar, să fii om. Și atunci când vedem dincolo de aceste iluzii filosofice, vechea idee privitoare la „om” poate fi depășită. Supraomul este viziunea lui Nietzsche la un fel de a fi ce afirmă viața în mod fundamental. El poate da sens nu lumii de dincolo, ci celei de aici. Supraomul este sensul Pământului!” (pag. 220)
Fără Dumnezeu se plonjează, desigur, într-o eroare distrugătoare, și nu este cazul să zăcem în erori trecătoare!
Calinic Argeșeanul
