Skip to main content


Nimeni nu contestă că Voltaire a fost un intelectual francez care a prins perioada Iluminismului, stare caracterizată prin critică intensă a lumii și mai ales a modului cum trăim.

 

Filosofii și scriitorii europeni și-au îndreptat atenția circumspectă asupra celor două puteri social-religioase: Biserica și Statul, acuzând și punând la cale îndoiala în validitatea și ideile acestora, socotindu-le învechite și degradante.

Ceea ce se părea, oarecum, benefic, era căutarea a noi perspective, adică, înainte de a se schimba ceva, trebuie să găsești soluția cea mai bună pentru a nu se crede că „golănimea” se apucă de schimbări fără a găsi soluții salvatoare. Ce s-a întâmplat în timpul revoluției din 1789, a fost, după cum se știe, ceea ce a fost, încât capetele revoluționarilor, în parte, au ajuns sub ghilotină.

Dar să revenim: până în secolul XVIII, europenii au fost de acord cu explicațiile oferite de Biserică, referitoare la viață și existența lucrurilor – cum și de ce există ele – însă, atât oamenii de știință, cât și filosofii, începuseră să vină cu abordări diferite pentru găsirea adevărului, grea treabă pentru mințile înfierbântate și grăbite.

S-a avut grijă ca lupta să înceapă împotriva Tradițiilor, care se considerau imutabile, de aceea Voltaire a făcut faimoasa sa afirmație că certitudinea este absurdă; și o combate în două moduri: arată că, în afară de câteva adevăruri necesare din Logică și Matematică, aproape toate faptele și teoriile au fost revizuite.

Oarecum este o bucurie că Voltaire face aluzie la cât de ușor este să acceptăm, pur și simplu, afirmațiile cu autoritate, cum ar fi cele emise de monarhie sau de Biserică, comparativ cu a le pune la îndoială și a gândi cu mintea noastră.

Filosoful Voltaire a fost o fire contradictorie; el fiind mereu pe baricada criticistă și asupra sa, dar mai ales asupra societății, în general. Este lăudabil că a combătut intoleranța religioasă, fiind un fel de „ecumenist”.

A plecat și el dintre noi!

Calinic Argeșeanul