De atâtea ori se adevereşte, din Biblie, că lucrarea întru ştiinţă este o muncă grea şi intelectual „penibilă” ca să fiu pe aproape de ceea ce spunea Ion Ionescu de la Brad.
Cărturarii cei mai vechi, dar şi cei mai aproape de noi, ne-au îndemnat şi ne îndeamnă mereu să punem mâna pe carte, „mintea să fie luminată şi împodobită cu învăţături”. „A cultiva” înseamnă a învăţa pe oameni să cugete bine; a lumina ce fusese întunecat, a lăţi lumina peste acelea ce ni se cuvin ca să le ştim; a limpezi ideile oamenilor, a-i păzi de greşeli şi prejudecăţi”.
N-am greşi cu nimic dacă am considera pe G. Bariţiu un profet ce strigă din pustia ignoranţei şi a întunericului în care ne-au ţinut cei care s-au dat puternici ai zilei.
Ca o societate să fie clădită solid, pe temelii care nu se surpă în timp, învăţătura trebuie să fie temeinică şi de lungă durată. Cârpelile şi improvizaţiile au dus întotdeauna la ruină. Învăţătura cea adevărată este totdeauna intelectuală, estetică şi chiar morală, ea cultivă pe învăţăcel nu numai pentru şcoală, ci pentru viaţă; nu-i dă numai ştiinţă, soliditate şi erudiţie, ci-l face apt şi pentru societate.
De cele mai multe ori, uităm ceea ce ne-au învăţat părinţii noştri care ne-au născut şi ne-au crescut. De câte ori nu ne raportăm în viaţă, poate fără să măsurăm valoarea educaţiei primite, la scumpii noştri părinţi, cei dintâi învăţători.
Nu ne vom mira prea mult dacă vom întâlni prin cele ce citim cu osârdie că: „E sfântă învăţătura părinţilor noştri”.
Făcând un popas asupra învăţăturii publice, atenţia trebuie să ţintească la grija Guvernului, deoarece „învăţătura publică este temeiul instituţiilor celor bune ale unei ţări; de la a ei înţeleaptă organizare decurg puterile morale şi materiale care confăptuiesc succesul lucrării Guvernului”.
Într-un chip cu totul uimitor, înaintaşii noştri, învăţaţii veacurilor trecute, erau luminaţi cu prisosinţă de Duhul Sfânt spre Înţelepciune. Numai aşa au putut să scrie atât de luminat şi înţelept „Învăţătura publică, spre a putea civiliza un popor, răspândind cunoştinţe folositoare între toate clasele societăţii, trebuie a se face în limba naţională, care prin urmare cere a fi mai înainte cultivată într-un grad cuvenit de a putea plini a ei înaltă chemare”.
Cum să nu fii mângâiat că înaintaşii noştri au gândit atât de responsabil pentru viitorime, adică şi pentru noi, cei de azi?
Gândirea înaintaşilor noştri a fost un balsam alinător şi tămăduitor de boala neştiinţei şi a ignoranţei.
Şi acum, ca şi atunci, gândirea şi îndemnul lui Gh. Asachi este actual: „Scopul învăţăturii este de a informa pe copii să poată nimerit întrebuinţa facultăţile minţii lor, adică, să cugete nimerit şi să lucreze bine şi prin aceasta să ajungă a fi vrednici şi folositori chemării căreia se vor hărăzi”.
Înfricoşător cade cuvântul mitropolitului Moldovei şi Sucevei, Veniamin Costache, din pragul secolului XIX, când scrie, cu sabia Duhului, astfel: „Ucigaşi de fii cu adevărat se pot socoti părinţii ce nu se îngrijesc a da vreun fel de învăţătură la fiii lor!”
Oricare Guvern al României trebuie să aibă ca prioritate organizarea şi susţinerea financiară a învăţământului de toate gradele, pentru că „Unul din aşezământurile care aduc un folos obştesc este organizaţia învăţăturii publice”.
Gândirea formatorilor de conştiinţe, din veacul al XIX-lea este vie şi azi. Iată ce spun cuvintele: „Instrucţia – învăţătura – şi educaţia să nu mai fie un privilegiu, ci obştească, gratis (fără plată) şi îndatoritoare; pentru că fiştecare cetăţean dezvoltându-şi toate facultăţile să poată, conform cu raţionalitatea sa, a-şi împlini funcţia în societate cu vrednicia cea mai desăvârşită; să poată însă, ca mădular suveran al societăţii, întrebuinţa puterea sa suverană cu moralitate şi inteligenţă”.
Cred că este potrivit, pentru ştiinţa noastră, în viitor, ca în fiecare clipă şi nu numai, la deschiderile oficiale ale anului universitar, când sunt presărate inclusiv zgomote şi fluierături sau dansuri siropoase să înţelegem că: „În toată vremea însă nu pierdeţi din vedere că intrând şi ieşind din şcoli nu sunteţi scutiţi a mai învăţa. Dimpotrivă, o învăţătură nouă vă aşteaptă atunci, învăţătură mult mai trebuincioasă, fiindcă aceea mai cu seamă va hotărî locul ce aveţi a ocupa în meşteşugul care ne învaţă a preţui ale lor calităţi, a suferi ale lor nedesăvârşiri, ale lor greşeli şi a ne strădui să îndreptăm pe ale noastre, să fim straşnici către noi înşine şi inteligenţi către alţii”.
Profetice cuvinte de învăţătură pentru toate generaţiile!
Cine crede că ajustându-şi o diplomă de orice grad, a devenit „persoană importantă”, este în mare întunecime intelectuală. Greul adevărat al cărturăriei şi al ştiinţei abia după obţinerea diplomei începe. Cum putem tălmăci „învăţătura cea bună şi mult folositoare o câştigăm după ce am ajuns la maturitate şi în timpul întregii vieţi?”
Ne oprim aici cu gândul că se va medita la cele de mai sus şi la câteva din cugetările genialului Iorga:
„Poţi învăţa în patru feluri: pentru şcoală, pentru viaţă, pentru tine şi pentru orişicine.
Ai toată viaţa un şcolar pe care niciodată nu trebuie să-l pierzi din ochi: tu însuţi!
Un învăţat are două datorii: să înveţe el necontenit şi să înveţe necontenit pe alţii.
Nu pentru examen înveţi, ci pentru după examen!”
Calinic Argeșeanul
