Când ne aflăm în mijlocul unor oameni mâhniţi este necesar să ne ostenim pentru a-i scoate din starea neagră a supărării, de orice fel ar fi şi ori de unde ar veni. Fiind fiinţe complexe, dar şi cu mari slăbăciuni, cei tari, cum spune Sfântul Apostol Pavel, sunt obligaţi să ducă greutatea celor slabi.
Supărările zilnice vin peste capul nostru, fără vrerea noastră. Cine îşi doreşte amărăciuni şi mâhniri, aşa, doar de dragul supărării? E adevărat că sunt unii dintre îndemnaţi de oamenii care vor răul, că firea noastră zbuciumată ne duce pe cărări greşite ori suntem îndemnaţi de diavol la ură şi supărare. Putem să ajungem la marele examen, arătându-ne puterea de a învinge, prin înţelepciune, bunăvoinţă la iertare şi, mai ales, să nu uităm rugăciunea, care pe toate le împlineşte, atunci când este făcută în Duhul Sfânt.
Dacă am avea o singură zi de viaţă, tot am fi cu păcate. Starea noastră de păcătoşi sau păcătoşenie este ca şi respiraţia. Dacă nu greşim trupeşte, poate ne gândim la o droaie de păcate! Dacă nu greşim în imaginaţia noastră, poate hulim împotriva lui Dumnezeu, învinuindu-L pe El pentru zăpăcelile care zac, de cele mai multe ori, în capul nostru! Dacă nu ispitim noi direct, poate punem pe alţii, prin sfaturi întunecate, să săvârşească răul pe care-l dorim altora! Şi câte alte necazuri nu putem face din cauza lipsei de frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni.
Toate acestea provoacă „stres” atât celor care sunt izvor de răutăţi, cât şi celor care primesc răul făcut de alţii. Spre exemplu, atunci când noi năvălim cu ocări asupra aproapelui nostru, fie că sunt sau nu, adevărate, Toma de Kempis, ne învaţă zicând: „Pentru ce, oare, să te întristeze o uşoară învinuire rostită împotriva ta? De-ar fi fost şi mai mare şi totuşi n-ar fi trebuit să te superi. Acum însă, lasă să treacă. Nu este nici cea dintâi, nu este nicio învinuire nouă, nici nu va fi cea din urmă, dacă vei trăi mai mult”.
Cât de mângâietor şi tămăduitor este cuvântul sacru, alifie duhovnicească pentru durerile din viaţa noastră! Hotărât lucru, nu-i nimic nou sub soare, precum zice Scriptura, iar noi suntem cei care trebuie să suportăm cu încurajare orice amărăciune ni se face din partea confraţilor noştri pământeni.
Cu toate durerile pe care le încercăm, mai ales, că unora ne plouă mereu peste cap, cu toate pietrele aruncate din poftă nepotolită şi inimă mânioasă, atunci când citim sfaturile înţelepţilor, care au suferit, trebuie să luăm aminte asupra stării în care am fost duşi: „Alungă-le din inimă, cum ştii mai bine; iar dacă necazul te-a atins, totuşi, nu te descuraja, nici nu te înspăimânta prea mult. Suferă cel puţin cu răbdare, dacă nu poţi cu bucurie. Chiar dacă auzi ceva neplăcut şi dacă simţi o supărare din pricina aceasta, totuşi, stăpâneşte-te şi nu îngădui să iasă ceva necuviincios din gura ta, de unde cei mici să se smintească. Curând supărarea şi tulburarea sufletului se va potoli şi durerea lăuntrică se va îndulci, când harul se întoarce. Încă sunt viu, zice Domnul, şi sunt gata să te ajut şi să te mângâi, mai mult ca de obicei, dacă te încrezi în Mine şi Mă chemi cu evlavie”.
Neamul Românesc a avut mult, prea mult de suferit, în decursul istoriei sale milenare. Iar atunci când şi-a izvodit proverbul care zice: Vie necazul, dar să fie singurul! înseamnă că din suferinţele sale a ţesut această pânză cu firele de aur ale speranţei. Experienţa a învăţat pe români: „Păstrează-ţi sângele rece şi pregăteşte-te pentru o suferinţă şi mai mare! Nu este totul pierdut, dacă te vezi mai adeseori necăjit sau mai greu încercat. Om eşti, iar nu Dumnezeu! Eşti trup, nu înger! Cum ai putea oare, să rămâi neîncetat în aceeaşi stare de virtute, când aceasta i-a lipsit îngerului în cer şi celui dintâi om, în Rai? Eu sunt Cel care ridic pe cei mâhniţi la mântuire şi înalţ până la mărirea Mea pe cei care-şi cunosc slăbiciunea lor.”
Atunci când ispitele cad pe capul nostru şi păcătuim, cu sau fără voia noastră, trebuie să ascultăm cuvântul Domnului, care zice: „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu” şi „n-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi” precum şi „vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte”, iar „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi.”
Tot brodând pe această temă, să ascultăm şi pe Avva Pimen din Pateric care a zis: „Dacă cineva păcătuieşte şi apoi tăgăduieşte, spunând: „N-am păcătuit”, nu-l condamna, căci îi tai zelul. Dar dacă îi zici: „Nu te descuraja frate, ci ai grijă pe viitor”, îi trezeşti sufletul la pocăinţă.
Stresul descurajării se vindecă dacă ţinem cu grijă în minte şi inimă cuvintele Scripturii şi ale Sfinţilor Părinţi, după cum s-a spus mai sus. Şi ca să lucrăm asupra noastră, cu mai multă încurajare, vom aminti aici, o altă învăţătură a Sfântului Pimen: „Dacă sufletul se acuză pe sine în faţa lui Dumnezeu, Domnul îl iubeşte!”
Atunci când simţim că suntem iubiţi de Dumnezeu, stresul descurajării se duce pe apa sâmbetei!
Calinic Argeșeanul
