Dacă istoricul Eusebiu de Cezareea (sec. IV d.H.) nu ne-ar fi lăsat în Istoria Bisericească însemnările sale preţioase, acum am fi mult prea săraci în cunoaşterea adevărurilor din primele veacuri creştine.
Duhul Sfânt, Carele pretutindeni este şi pe toate le împlineşte, şi-a întins aripile Sale ocrotitoare peste toate veacurile. Şi asupra lui Eusebiu de Cezareea, plinirea Duhului Sfânt a fost excepţională.
Printre preţioasele date istorice, un capitol special cuprinde viaţa Sfântului Constantin cel Mare şi a mamei sale Elena. Ei nu sunt sărbătoriţi ca regi sau împăraţi ci ca pilde vii de smerenie şi viaţă vrednică de urmat. După cum se ştie, n-au făcut parte din ierarhie şi nici din tagma monahală. Ceea ce a aureolat viaţa de sfinţenie a fost apostolatul lor prin decretarea libertăţii Bisericii creştine şi recunoaşterea ei ca instituţie spirituală a lumii.
După cum se ştie, Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, era din neamul nostru traco-dac, iar Constanţiu Clor era roman din familie împărătească. El moare de tânăr, în anul 306, iar fiul său Constantin este ales împărat în locul tatălui său.
Aflăm din sfintele istorii că Elena împărăteasa era o mare luptătoare ca militar. De aceea a fost singura femeie care a purtat „virtutea militară”.
Dar nu numai aceasta era virtutea ei cea mai mare. Citim cu admiraţie cum şi-a eliberat toţi sclavii şi a desfiinţat de la curte suita de doamne şi domniţe, care huzureau în lux, intrigi şi lucruri nefolositoare. Se îngrijea de familiile sărace, de orfani şi bolnavi, fiind considerată o adevărată mamă, nu numai împărăteasă şi doamnă.
Fiind botezată creştină din fragedă copilărie, gândul ei era mereu la pacea imperiului şi mai ales la libertatea religioasă. Cuprinsă de mare iubire pentru Hristos Domnul, a săpat pe Golgota şi a găsit crucea pe care a fost răstignit. Crucea Mântuitorului a fost înălţată la 14 septembrie 327, eveniment epocal care a determinat întărirea în credinţa creştină ortodoxă.
Sfârşindu-se firul vieţii pământeşti a fost aşezată în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopole, ctitoria Sfinţilor Împăraţi, apoi a fost dusă la Roma. Tronul ei şi o parte din sicriu se află expuse la Muzeul Vatican.
Sfântul Constantin cel Mare, fiul cel preaiubit al mamei sale Elena, a avut o mare binecuvântare de la Dumnezeu ca să fie oblăduit de sfânta sa mamă cea mai mare parte a vieţii sale.
Hotărât lucru, dacă azi Sfântul Constantin este prăznuit în întreaga lumea alături de sfânta mamă Elena, aceasta se datorează, mai ales, că a ascultat şi a împlinit sfaturile preţioase ale mamei sale.
Sfântul Constantin cel Mare, după ce ajunge împărat, înainte de a se lupta cu Maxenţiu, vede pe cer chipul luminos al Crucii lui Hristos cu inscripţia: „În acest semn vei învinge!”, vedenie avută, se pare, prin părţile noastre româneşti, la Dervent-Ostrov, în anul 312.
După ce învinge pe păgânul Maxenţiu, dimpreună cu Liciniu, dau Edictul de la Milano, în 313, recunoscând libertatea mult aşteptată a Bisericii creştine.
Din 18 septembrie 324, Sfântul Constantin ajunge singur stăpânitor al Imperiului de Răsărit şi Apus, începând mari reforme. Între reformele întreprinse se înscriu cu precădere:
La anul 318 decretează înfiinţarea justiţiei şi a instanţelor episcopale;
Întăreşte graniţele imperiului până în părţile noastre. Îl găsim la Romula-Molva, însoţit de episcopul locului, Ştefan;
În anul 321 dă un decret pentru organizarea Bisericii creştine şi orânduieşte prăznuirea Duminicii în întreg imperiul;
În acelaşi an 321 începe lupte împotriva carpilor, triburi de daci liberi, care atacau imperiul, şi învingându-i, împăratul ia şi numele de „Maximus Carpicum”, după cum a ridicat un arc de triumf la Roma;
Reface trei poduri impresionante peste Dunăre: Sucidava (Celei), Drobeta Turnu Severin şi Cernavodă pentru a organiza rezistenţa împotriva popoarelor migratoare;
În anul 322 învinge pe sarmaţi, iar în 323 pe goţii care ocupaseră populaţia daco-romană;
Convoacă primul Sinod Ecumenic la Niceea, în anul 325, unde s-au strâns 318 Sfinţi Părinţi dând cele 7 articole din Simbolul de credinţă;
Construieşte noul oraş pe care-l va numi Constantinopol, inaugurat la 11 mai 330, cu o grandioasă prăznuire.
Lasă prin testament Imperiul Roman de Răsărit şi Apus fiilor săi:
Constantin al II-lea – Britania, Galia şi Spania;
Constans – Italia, Iliricum şi Africa;
Constanţiu (Dalmatius) – Peninsula Balcanică şi Asia.
Înainte de a muri are o vedenie care l-a determinat să dorească botezul creştin. Episcopul Eusebiu de Cezareea, la reşedinţa imperială din Nicomidia îi săvârşeşte Sfânta Taină a Botezului, despre care a scris pe larg în Istoria sa bisericească.
La 21 mai 337, marele Împărat al Răsăritului şi Apusului, Constantin cel Mare şi Sfânt, păşeşte spre zările albastre ale Cerului, iar trupul lui a fost aşezat în biserica Sfinţilor Apostoli din iubitul său oraş, Constantinopol.
Peste veacuri, Sfinţii Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi Elena, primesc cinstirea după cuviinţă a tuturor creştinilor din lume.
În România sunt numeroase biserici închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Catedrala Patriarhală este pusă sub patronajul sfânt al Sfinţilor Împăraţi şi aceasta nu în mod întâmplător.
Cred nestrămutat că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au călcat cu piciorul lor nu numai pe Dunăre cu corăbiile în cetatea Celei, ci, trecând peste podurile făcute, au ajuns şi în părţile noastre argeşene.
Încă mai era cetatea Argesis!
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, vă rugăm să ne întăriţi în credinţă şi să fim statornici!
Calinic Argeșeanul
