Filosoful și omul de știință Blaise Pascal a spus și în scris: „Iată unde ne duc cunoștințele noastre despre natură. Dacă nu sunt adevărate, atunci nu există adevăr pentru om și dacă sunt adevărate, omul găsește în ele un obiect de umilire; este silit să se înjosească într-un fel sau altul.
Omul să contemple, deci, natura întreagă în înalta și plina ei majestate, să-și depărteze privirea de la obiectele joase care-l înconjoară, să privească această lumină strălucitoare pusă ca o lampă eternă pentru a lumina Universul, pământul să-i apară ca un punct față de curba imensă pe care acest astru îl descrie și să se mire că această orbită vastă ea însăși nu este decât o dâră infimă față de aceia pe care aceste astre, care se rotesc, o aprind pe firmament.
Dar dacă vederea noastră se oprește aici, imaginația să treacă dincolo; ea va obosi mai curând de a concepe imensitățile spațiului decât natura de a le produce. Toată această lume vizibilă nu este decât o trăsătură imperceptibilă în sânul vast al naturii. Revenind la sine, omul să considere ceea ce este el, față de ce există, să se considere ca fiind rătăcit în imensa întindere a lucrurilor…Ce este omul în infinit? Dar – pentru a-i arăta un lucru atât de minunat – să caute, în ceea ce cunoaște, lucruri delicate, pe care le arată o muscă în micimea trupului ei, cu părți incomparabil mai mici, cu picioare, cu articulații, cu sânge în vasele ei, cu lichid în acest sânge, cu picături în acest lichid…Să se piardă în aceste mici minuni, tot așa de minunate în micimea lor ca și celelalte în întinderea lor. Cine se consideră în acest fel, se va speria de el însuși și văzându-se, el va tremura privind aceste lucruri minunate. Căci, în fine, ce este omul în natură? Un neînsemnat față de infinit, de depărtat de a înțelege extremele, scopul lucrurilor și principiul lor sunt ascunse de el definitiv, într-un secret de nepătruns; el este tot atât de incapabil de a vedea de unde a ieșit și infinitul de care este înghițit…
Ce va putea el face atunci, decât să întrezărească o aparență mijlocie a lucrurilor, într-o disperare veșnică de a nu putea cunoaște principiul sau scopul lor. Toate lucrurile sunt ieșite și purtate până la infinit. Autorul acestor minuni le cunoaște, nici altul nu poate s-o facă!” (pag. 293-294)
Calinic Argeșeanul
