Când am auzit, dar și când am citit despre Blaise Pascal (1623-1662), dar mai ales când Arhidiaconul Profesor Ioan Ivan, Directorul Seminarului Teologic din împărația Mănăstirii Neamț, a pus pe un meșter tâmplar de a construit tăblițe sprijinite pe niște piciorușe înfipte în solul grădinii și prin calea aleilor, pentru a fi văzute de noi, tinerii elevi, cu mintea nevinovată, atunci, mai mult, văzând citate și din filosofia și Înțelepciunea sfântului savant, l-am iubit pentru totdeauna.
Am citit și mai târziu, când maturizându-ne, altcum percepeam și înțelegeam supremele adevăruri scrise de Blaise Pascal, în lucrarea sa de căpătâi: „Gândiri pentru o apologie a religiei creștine”, din care, cu îngăduința dumneavoastră, voi încerca să vă transmit din opera gândurilor sale celebre, ajunse până în vremea noastră:
1. Ordine. „Prima parte: mizerie a omului fără Dumnezeu! Partea a doua: Fericirea omului cu Domnul Dumnezeu! Aceasta este platforma oricărui om chemat la rugăciune, cultură și cultul religios.
2. Vanitate a științelor. Știința lucrurilor exterioare nu mă va consola în timpuri de întristare, de ignoranța moralei. Dar știința moralei mă va consola întotdeauna de necunoașterea științelor exterioare. Natura omului nu este de a înainta întotdeauna. Ea are ducerile și venirile ei. Febra are frigurile ei și fierbințeala ei. Investițiile oamenilor, din secol în secol, merg la fel. Bunătatea și viclenia lumii în general este la fel.
3. Imaginația. Această putere, dușmană a rațiunii, a stabilit în om o a doua natură. Ea are fericiții ei și nenorociții ei, bogații și săracii ei, ea pune în mișcare simțurile, le suspendă; are nebunii și înțelepții ei și nimic nu ne dezamăgește mai mult decât că ea dă oaspeților săi o satisfacție mult mai plină și întreagă decât rațiunea. Ea nu poate face pe nebuni înțelepți, dar poate să-i facă fericiți…
Ceea ce mă miră mai mult este de a vedea că lumea nu este mirată de propria ei slăbiciune. Fiecare lucrează cu seriozitate și își urmează condiția sa, nu fiindcă este bine de a urma, ci fiindcă este un obicei: ca și cum fiecare ar ști cu siguranță unde este rațiunea și dreptatea. Ești dezamăgit la fiecare oră și printr-o umilință curioasă crezi că este greșeala ta și nu a conștiinței pe care te lauzi, oricând a o avea!” (pag. 293).
Calinic Argeșeanul
