Sfântul Ioan Scărarul s-a numit după scrierea sa, ajunsă celebră, „Scara”. Din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, avea să se nască prin anul 579, fiind contemporan cu un alt personaj celebru, Sfântul Maxim Mărturisitorul.
În Istoria Bisericească, Meletie, Arhiepiscopul Atenei spune că ar fi fost de obârşie din Palestina, iar Daniil din Raith afirma că tânărul Ioan a intrat în Mănăstirea din Sfântul Munte Sinai la vârstă prea fragedă de 16 ani.
Aflăm din istorii că tânărul Ioan îşi făcuse o aleasă educaţie în ştiinţele vremii, aducându-i-se numele de Ioan Scolasticul, iar petrecerea îndelungată în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul.
Desigur, numele care-i va rămâne în istoria duhovnicească a timpului, până azi, şi de acum până în veac, este cel de Ioan Scărarul. Acest nume, după cum este uşor de intuit, i s-a atribuit de posteritate pentru faptul că a fost autor al Scării!
După o pustnicie de 40 de ani, în ţinutul Thola, la o distanţă apreciabilă de Muntele Sinai, spre sfârşitul vieţii a fost îndelung rugat să primească ascultarea de conducător duhovnicesc al mănăstirii unde şi-a început nevoinţele de fiecare zi.
Ca egumen al celebrei mănăstiri, a fost rugat de egumenul Ioan al Mănăstirii Raith, aflată lângă Marea Roşie, să alcătuiască o lucrare de iniţiere în viaţa duhovnicească plină de zbucium ca valurile mării.
Deci este vorba de o regulă scrisă, asemenea unei scări cu 30 de trepte, precum cea văzută în vis de Patriarhul Iacob. Autorul, Ioan Scărarul, s-a gândit îndeosebi, scriind cele 30 de Cuvinte la cei 30 de ani ai lui Iisus înainte de a-şi începe lucrarea Sa publică.
Pentru că Duminica a patra din Postul Mare este consacrată acestui mare sfânt, în calendarul creştin-ortodox, putem numi săptămâna care urmează, a Sfântului Ioan Scărarul.
M-am gândit ca să prezentăm cele 30 de Cuvinte, cu titlul respectiv din Filocalia IX, cu un adaos de inimă scris de Ioan Scărarul din însăşi treapta scării.
Cuvântul I: Despre lepădarea de viaţa deşartă şi despre retragere.
„Dumnezeu este al tuturor; este viaţa tuturor celor ce voiesc; este mântuirea tuturor; al celor ce cred şi al celor ce nu cred; al celor drepţi şi nedrepţi; al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi; al călugărilor şi mirenilor; al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi; al celor sănătoşi şi al celor bolnavi, al tinerilor şi al vârstnicilor.” (Filocalia, vol. IX, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 45).
„Creştin este cel ce urmează lui Hristos pe cât este cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime.” (p. 46).
Cuvântul II: Despre despătimire.
„Acei tineri care sunt împătimiţi de dragostea trupească şi de desfătări, dar voiesc să ia asupra lor vieţuirea călugărească, să se sârguiască a se nevoi cu toată trezvia şi luarea aminte şi să se silească să se înfrâneze de la toată desfătarea şi de la toată răutatea, ca nu cumva <<să fie cele din urmă mai rele ca cele dintâi>>.” (Matei 12, 45).
Cuvântul III: Despre înstrăinare.
„Când diavolii, sau şi semenii noştri, ne laudă pentru marea faptă a înstrăinării, să ne ducem cu gândul la Cel ce pentru noi S-a înstrăinat, coborând din cer pe pământ, şi ne vom afla pe noi neputând împlini deplin această faptă în veacul veacului.” (p. 74).
Cuvântul IV: Despre fericita şi pururea pomenita ascultare.
„Când gândul te sfătuieşte să judeci, sau să osândeşti pe întâistătător, sari ca din curvie. Să nu dai şarpelui îngăduinţă: nici loc, nici intrare, nici început. Zi către balaurul acesta: o, înşelătorule, nu eu am primit să fac judecată povăţuitorului meu, ci el pe a mea. Nu eu am fost făcut judecător lui, ci el al meu.” (p. 82).
Cuvântul V: Despre pocăinţa cea făcută cu grijă.
„Să ne luptăm înainte de toate cu dracul întristării. Căci acesta, venind lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.” (p. 151).
Cuvântul VI: Despre pomenirea morţii!
„Aducerea aminte de moarte este o moarte în fiecare zi. Aducerea aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas. Frica de moarte este o însuşire a firii, intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite.” (p. 156).
Cuvântul VII: Despre plânsul de bucurie făcător!
„Adună-ţi mintea, nu iubi să fii văzut; fii ieşit spre inima ta. Căci dracii se tem de adunarea minţii, cum se tem hoţii de câini!” (p. 169).
Cuvântul VIII: Despre nemâniere şi blândeţe!
„Mânia este izbucnirea urii ascunse, a ţinerii de minte a răului. Mânia este pofta de a face rău celui ce te-a supărat.” (p. 186).
Cuvântul IX: Despre ţinerea de minte a răului!
„Cel ce a dobândit iubirea s-a înstrăinat de nebunia mâniei. Iar cel ce duşmăneşte îşi îngrămădeşte dureri fără rost.” (p. 196).
Cuvântul X: Despre clevetire!
„A judeca înseamnă a răpi cu obrăznicie un drept al lui Dumnezeu. Dar a osândi înseamnă a-şi pierde cineva sufletul.” (p. 203).
Cuvântul XI: Despre multa vorbire şi despre tăcere!
„Cel ce iubeşte liniştea şi-a pus lacăt la gură. Iar cel ce doreşte să dea ocol lumii este alungat din chilie.” (p. 206).
Cuvântul XII: Despre minciună!
„Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna din vorbă multă şi din glumă prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul mincinos tăgăduirea lui Dumnezeu.” (p. 206).
Cuvântul XIII: Despre lenea sufletească!
„Bărbatul ascultător nu cunoaşte lâncezeala sufletului. Căci prin cele ale simţurilor înfăptuieşte cele ale gândirii.” (p. 209).
Cuvântul XIV: Despre pântecele atotlăudat şi tiran!
„De este cu putinţă, dă pântecelui hrana care-l umple şi este uşor de mistuit, ca prin săturare să săturăm pofta lui, iar prin mistuire grabnică să ne izbăvim de aprindere ca de bici. Să cercetăm şi mâncările care fac vânturi şi vom afla că ele mişcă şi poftele!” (p. 215).
Cuvântul XV: Despre curăţie şi neprihănire (castitate).
„Fericit cu adevărat este cel ce a câştigat o desăvârşită nesimţire faţă de orice trup, culoare şi frumuseţe!” (p. 223).
Cuvântul XVI: Despre iubirea de arginţi!
„Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale, s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri. Dar iubitorul de agoniseală se luptă până la moarte pentru un ac!” (p. 253).
Cuvântul XVII: Despre nesimţire, adică despre moartea sufletului înainte de moartea trupului.
„Pe cei de care s-a ascuns frica de Dumnezeu i-a legat nesimţirea în obezi. Mintea înecată în murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.” (p. 257).
Cuvântul XVIII: Despre somn şi despre rugăciune şi despre cântarea în obşte.
„Somnul este în oricare fel o stare a firii, un chip al morţii, o oprire a simţurilor. Somnul este unul, dar ca şi pofta, are multe pricini şi feluri. E din fire, din mâncări, de la draci, sau poate şi dintr-o postire prelungită şi dusă până la capăt, de care trupul, slăbind, voieşte să se întărească prin somn.”
Cuvântul XIX: Despre privegherea trupească şi cum trebuie făcută aceasta.
„Aşteaptă după rugăciune în stare de veghe. Şi atunci vei vedea cârduri de draci. Fiindcă au fost războiţi de noi, după rugăciune încearcă să ne supere cu năluciri necuvenite. Şezând, ia seama, şi vei vedea pe cei obişnuiţi să prade pârga sufletului.” (p. 263).
Cuvântul XX: Despre frica laşă sau nebărbătească.
„Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său. Dar cel ce nu se teme încă de Acesta se teme şi de umbra sa. Trupul se înfricoşează când stă lângă noi în chip nevăzut un duh; dar când sufletul se veseleşte, smerindu-se, stă de faţă un înger. De aceea, cunoscând din lucrare starea de faţă a acestuia, să sărim mai repede la rugăciune, căci bunul nostru păzitor a venit să se roage împreună cu noi!” (p. 266).
Cuvântul XXI: Despre slava deşartă cea cu multe chipuri.
„Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli. Părând că măreşte pe Dumnezeu, voieşte să placă oamenilor şi nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de arătare este iubitor de slavă deşartă. Postul iubitorului de slavă deşartă este nerăsplătit şi rugăciunea lui neavenită. Căci pe amândouă le lucrează pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slavă deşartă pierde îndoit: îşi topeşte şi trupul şi nici nu ia vreo răsplată!” (p. 270).
Cuvântul XXII: Despre mândria cea fără de minte (fără stăpânire).
„Începutul mândriei este sfârşitul slavei deşarte. Mijlocul ei este dispreţuirea aproapelui, vestirea neruşinată a ostenelilor proprii, lauda de sine în inimă, ura mustrării. Iar sfârşitul ei este tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu, fălire cu râvna sa, nărav drăcesc.” (p. 279).
„E ruşine să se mândrească cineva cu podoabă străină, dar e nebunia cea mai de pe urmă să se fălească, prin închipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Făleşte-te numai cu înfăptuirile tale dinainte de naştere. Căci cele de după naştere Dumnezeu ţi le-a dăruit, ca şi naşterea însăşi.” (p. 281).
Cuvântul XXIII: Despre gândurile negrăite ale hulei.
„Cel ce este chinuit de duhul hulei şi voieşte să se izbăvească de el, să ştie sigur că nu sufletul lui e pricina acestor fel de gânduri, ci dracul necurat, care a zis odinioară către Domnul: „Acestea toate le voi da Ţie, dacă Te vei închina mie.” (Matei 4, 9). De aceea, dispreţuindu-l pe el şi neluând nicidecum cele spuse de el ca măsură, să zicem: „Mergi înapoia Mea, satano! Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-I slujeşti” (Matei 4, 10) şi durerea să se întoarcă asupra capului tău; şi asupra creştetului tău să se pogoare hula ta în veacul de acum şi în cel viitor. Amin. (p. 288).
Cuvântul XXIV: Despre blândeţe, simplitate şi răutate, agonisite prin sârguinţa înţeleaptă şi nu naturale şi despre viclenie.
„Sufletul blând este tronul simplităţii. Iar mintea mânioasă este pricinuitoarea răutăţii. În sufletul lin va încăpea cuvântul înţelepciunii: „Domnul va povăţui pe cei blânzi întru judecată” (Psalmul 24, 10), mai bine zis în lucrarea deosebirii (dreptei socotinţe). Sufletul drept este soţul smereniei. Iar cel viclean este slujitorul mândriei. Sufletele celor blânzi se vor îmbogăţi întru cunoştinţă; iar mintea stăpânită de iuţime locuieşte împreună cu întunericul şi neştiinţa.
Mâniosul şi făţarnicul s-au întâlnit şi nu se putea afla cuvânt sincer în convorbirea lor. Dacă vei cerceta inima celui dintâi, vei afla nebunia; dacă vei cerceta sufletul celui de al doilea, vei vedea viclenie.” (p. 291).
Cuvântul XXV: Despre prea înalta smerită – cugetare, pierzătoarea patimilor, ce se naşte în simţirea nevăzută.
„N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, ci „m-am smerit, zice, şi m-a mântuit Domnul degrabă.” (Psalm 114, 6) (p. 302).
„Dacă mândria a făcut pe unii, din îngeri, draci, negreşit smerenia poate face şi din draci, îngeri. Drept aceea să îndrăznească ceea ce au căzut!” (p. 315).
Cuvântul XXVI: Despre deosebirea gândurilor, patimilor şi virtuţilor.
„Există o boală pentru curăţirea de păcate; şi există o alta, pentru smerirea cugetului. Bunul şi Preabunul nostru Domn şi Stăpân, când vede pe unii mai trândavi în nevoinţă, smereşte trupul lor prin boală, ca printr-o nevoinţă mai nedureroasă. Dar uneori ea vine şi pentru a curăţi sufletul de gânduri rele, sau de patimi.” (p. 330).
Cuvântul XXVII: Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului.
„Rari sunt cei ce au învăţat până la capăt filozofia privitoare la lume. Iar eu spun că mai puţini sunt cei ce cunosc cu adevărat filozofia liniştirii celei după Dumnezeu. Cel ce nu cunoaşte încă pe Dumnezeu, nu este pregătit pentru liniştire şi se supune multor primejdii. Liniştea îi înăbuşă pe cei necercaţi. Căci, negustând dulceaţa lui Dumnezeu, îşi pierd vremea în robiri, în împrăştieri, în trândăvii şi risipiri.” (p. 393).
Cuvântul XXVIII: Despre fericita rugăciune, sfinţită maică a tuturor virtuţilor.
„Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului, să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele, mai bine zis din zalele nepomenirii răului, căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit. Căci, cu un singur cuvânt, vameşul şi fiul risipitor l-au împăcat pe Dumnezeu cu ei.” (p. 404).
Cuvântul XXIX: Despre nepătimire sau cerul pământesc şi despre desăvârşirea şi învierea sufletului înainte de învierea cea de obşte.
„Nepătimitor este şi se cunoaşte propriu-zis cel ce şi-a făcut trupul nestricăcios, şi-a înălţat mintea deasupra zidirii şi toate simţurile şi le-a supus minţii, iar sufletul şi l-a pus în faţa Domnului. Prin aceasta se întinde spre El peste puterea sa. Unii iarăşi spun că nepătimirea este învierea sufletului înainte de cea a trupului. Iar alţii, că este a doua, după a îngerilor, cunoştinţa desăvârşită a lui Dumnezeu.” (p. 419).
Cuvântul XXX: Despre legătura treimii virtuţilor, a dragostei, a nădejdii şi a credinţei.
„Dacă faţa celui iubit ne preschimbă în chip văzut pe toţi şi ne face luminoşi, veseli şi neîntristaţi, ce nu poate face faţa Stăpânului, când vine în chip nevăzut în suflet curat?” (p. 427).
Iertaţi lungimea „scării” şi nu vă supăraţi pe Sfântul Ioan Scărarul care ne cheamă din răsputeri, zicând:
„Urcaţi, urcaţi, fraţilor, punând cu râvnă suişuri în inimă. Auziţi pe cel ce spune: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului şi la Casa Dumnezeului nostru” (Isaia 2, 3); „a Celui ce a întocmit picioarele noastre ca ale cerbului şi ne-a pus pe noi peste cele înalte pentru a birui în calea Lui.” (Psalmi 17, 36).
Alergaţi, rogu-vă, cu cel ce zice: „Să ne sârguim, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi la cunoştinţa lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la vârsta plinătăţii lui Hristos.” (Efeseni 4, 13), Care botezându-Se la 30 de ani, după vârsta văzută, a avut desăvârşita treaptă a treizecea, în scara cea înţelegătoare, adică, iubirea este Dumnezeu. Căruia I se cuvine cântarea, stăpânirea, întru Care este puterea, întru Care este, era şi va fi pricina cea una a tuturor bunătăţilor în veacuri fără hotare. Amin.” (p. 432).
Calinic Argeșeanul
