Vom mai zăbovi câte puțin în Dumbrava Memoriei, despre care Fericitul filosof creștin, Aurelius Augustin, ne-a lăsat scris în lucrarea sa, Confesiuni!
„Și nu sunt singurile obiecte pe care le închide capacitatea memoriei mele. Este acolo și ce am învățat din științele liberale – cel puțin ce nu am uitat – orânduite într-un loc interior care nu este loc…ce este literatura și dialectica, câte sunt felurile de discuții, ce știu despre acestea, nu rămâne în memoria mea decât o imagine pe care aș fi păstrat-o, lăsând lucrul în afară ca ceva care are sunet și trece…De unde au intrat ele în memoria mea? Nu știu nimic. Nu le-am învățat din crezarea altuia, dar le-am recunoscut în mine și le-am admis ca adevărate…Ele se găseau, deci, acolo înainte de a le învăța, dar în memorie nu erau. Unde erau ele? Și de ce când mi s-a vorbit le-am recunoscut și am spus: „așa este adevărat”, – dacă nu erau în memorie, dar așa de departe și ascunse în adâncimi secrete, încât fără lecțiile care le-au scos de acolo, nu aș fi putut poate să le gândesc?
Mare este puterea memoriei, este ceva înspăimântător.
Doamne, în adânca și infinita ei multiplicitate. Și aceasta este Spiritul. Și acestea sunt eu însumi. Ce sunt deci, o, Doamne? Care este natura mea? O viață variată, cu mii de forme și extraordinar de imensă…Parcurg toate acestea, zbor aici și colo, pătrund atât de departe cât pot, și nicăieri nicio limită. Atât este de mare puterea memoriei, atât este puterea vieții în om, această ființă vie, dar condamnată să moară.
Ce voi face, o, Doamne, Tu, adevărata mea mea viață?
Voi depăși și această forță care se cheamă memorie?
O voi depăși pentru a merge către Tine, Doamne Dumnezeule, Tu, dulcea mea Lumină!”
Aici se încheie „problema memoriei”, analizată de Fericitul filosof Aurelius Augustinus, din cuprinsul operei sale fundamentale: Confesiuni!
Vom vedea, cu răbdarea cititorilor harnici și câteva lucruri despre „problema Timpului”, văzduhul în care ni s-a dat să viețuim, în trecere, prin frumusețea lumii văzute!
Calinic Argeșeanul
