Skip to main content


Acest mare campion al gândirii filosofice, raționalist până în vârful urechilor, a avut în gândirea sa avansată și înțelegerea Cosmosului, act științific de primă mână, care reprezenta căutări harnice a filosofilor dinaintea existenței sale, deci, căutări, am spune, din vremurile cele mai îndepărtate.

 

Tocmai în secolul XX, deci, după 2.500 de ani, Parmenide trăind între anii 515-445 î. Hr., au apărut dovezi diferite, după cum se știe, de fizică cuantică, prin care se susțin concluziile la care filosoful Parmenide a ajuns doar cu ajutorul binecuvântat al credinței și rațiunii sale, luminată de Duhul Sfânt.

Avem, așadar, un punct de cotitură în filosofia greacă clasică, influențat de gândirea logică și științifică a filosofului Pitagora, folosind raționamentul deductiv, pentru a descoperi natura fizică a lumii, concluzie opusă față de descoperirile lui Heraclit.

Pentru concretețe, Parmenide a pornit de la premisa că ceva „există”, adică „Este” și că, simultan, nu se poate spune că „nu este” („Să nu fie”), implicând o contradicție logică. Făcând suma gândirii lui Parmenide, se poate spune, că tot ceea ce este real, trebuie să fie etern și neschimbător și să aibă o unitate indivizibilă – „ toate sunt una”.

S-ar părea că filosoful Parmenide, prin raționamentele sale, ar cam bate apa în piuă, dar el atenționează, ca o concluzie sigură, verificabilă pe calea unei intuiții solide, că singura concluzie la care se poate ajunge, este, de bună seamă, că nu ne putem baza niciodată pe experiența care ne este furnizată de simțurile noastre ordonate și scuturate de ignoranță.

Așadar, putem afirma că, în Istoria Gândirii Universale, ceea ce a salvat pe căutătorii cercetători, a fost intuiția, stare a omului care primește în drumul ostenelilor sale, harisma harului Duhului Sfânt!

Deci, și filosoful Parmenide a fost purtat de purtarea de grijă a Domnului Dumnezeu!

Calinic Argeșeanul