Dintru începuturi, fiii acestui pământ au încercat în decursul timpului, încearcă mereu și nu se vor odihni nici în timpurile ce vin, să se ostenească spre drumul care duce la desăvârșire.
Deseori, unii dintre marii sfinți sau sihaștri au auzit citindu-se din Sfânta Scriptură, Evanghelia care spune: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea vino și urmează-Mă” (Matei 19, 21).
Așa a fost binecuvântat de Dumnezeu ca să audă și Preacuviosul Părintele nostru Antonie cel Mare, de neam egiptean, din satul Come, de lângă vestita cetate Heracleopolis, din Egiptul de Sus, fiind născut către anul 250 din părinți creștini, trăind pe vremea lui Dioclețian și Maximian, ajungând până în zilele binecredinciosului împărat Constantin și a feciorilor lui.
Când n-a împlinit încă 20 de ani, părinții tânărului Antonie au trecut la cele veșnice, rămânând orfan dimpreună cu sora sa, moștenind o mare avere, pe care a împărțit-o la săraci, oprind pentru sora sa și pentru sine decât cele de trebuință, el făcându-se pustnic, povățuindu-se după viața pustnicilor din apropierea satului natal.
Numele său a ajuns până departe, vorbindu-se despre rugăciunile, posturile și ostenelile sale zilnice. Văzând aceasta ca o ispită, s-a mutat mai departe, locuind într-un cimitir păgânesc, având grele ispite și lupte. Atunci când au mai venit raze de ușurare de la Domnul, încurajat a zis: „Unde erai, Doamne, când mă luptam? Domnul i-a răspuns: Eram lângă tine și te ajutam”. Și atunci era cam la vârsta de 35 de ani.
Căutând și mai mult liniștea și singurătatea, s-a suit la munte, într-o cetățuie părăsită, în care închizându-se, cineva îi aducea pâine uscată de două ori pe an, petrecând în aspră pustnicie și stăruitoare rugăciune douăzeci de ani, unde Dumnezeu l-a învățat toate tainele. Vestea s-a dus până departe și pustia s-a umplut de colibe cu monahi. El le zicea: „Nimic din lume să nu cinstiți mai mult decât dragostea lui Hristos. Ostenelile de aici se vând cu preț veșnic: că puțin dai și însutit primești. Oricât ar fi de greu, să nu ne întristăm și să ne bucurăm ca niște mântuiți că Dumnezeu este cu noi!”
Atunci când prigoanele lui Maximian împotriva creștinilor se întețeau, fericitul Antonie cobora din munte cu ucenicii săi la Alexandria Egiptului, mărturisind credința în Dumnezeu și întărind pe cei care pătimeau pentru Hristos. Și din nou stând în singurătate, Dumnezeu lucra vindecări minunate prin el. Văzând însă că se risipește peste măsură de mulțimea de oameni, de prea mulți bolnavi și monahi, s-a mutat de îndată într-o singurătate și mai adâncă, într-un munte înalt, dar, din când în când, cobora la poalele muntelui pentru întărirea oamenilor din lume și a monahilor care se adăugau zi de zi în pustia antoniană.
Vestea minunată despre Sfântul Antonie a ajuns și la urechile lui Constantin Augustul și la feciorii lui, care doreau un cuvânt de folos de la el. Iar el refuzând ca să-i vadă, le răspundea și-i ruga ca să fie iubitori de oameni, de dreptate și de cei săraci, spunându-le: „Păziți predania părinților și credința cea dreaptă în Domnul Hristos!”
Înainte de a-și da obștescul sfârșit, fericitul Antonie a luat pe doi din ucenicii săi, sus în munte, și-i povățuia: „Nu pierdeți pustnicia și pomeniți învățătura și sfaturile mele”, rânduind ca haina sa să-i fie dată Sfântului Atanasie din Alexandria și cojocul său, episcopului Serapion, iar locul mormântului său să nu-l știe nimeni dintre muritori.
Împlinind 105 ani, fericitul Antonie s-a mutat la Domnul, iar viața lui a scris-o Sfântul Atanasie cel Mare, cel care știa bine pe Sfântul Antonie, pe care lumea l-a numit ca Patriarhul și Dascălul cel adevărat al pustniciei creștinești.
Atunci și până azi și de-a pururi, Sfântul Antonie ne întreabă pe fiecare dintre noi: „Ești păcătos? Pocăiește-te, că de nu, în primejdie ești de a merge cu diavolul, în veșnica pierzanie a gheenei, nu că ai greșit, că toți greșim și nu-i nimeni fără de păcat, decât numai unul Dumnezeu, ci pentru că n-ai voit a te pocăi și ruga judecătorului Dumnezeu înainte de sfârșitul tău. Iar dacă vei fugi de păcat, vei plăcea Domnului, o, de câte bunătăți te vei îndulci! Pentru că întorcându-te la El înainte de sfârșit, vei afla pe Judecătorul milostiv și te vei învrednici fericirii și cu îngerii cei luminați te vei sălășlui, unde este frumusețea cea negrăită a tuturor celor împăcați cu Dumnezeu și veselia cea pururea fiitoare.”
Citim în Istoria Bisericească a lui Socrat (cartea 4, cap. 23) că oarecare înțelepți au venit la dreptul Antonie și plini de sine i-au zis: „Cum rabzi, o, Părinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din cărți?” Și a răspuns Antonie către dânșii: „Cartea mea, o, filosofilor, este firea celor văzute și deschisă îmi este, oricând voiesc și citesc într-însa.”
Multe cărți s-au scris despre fericitul Antonie și se vor mai scrie. Cine dorește să știe mai mult este îndemnat să citească viața marelui ascet scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, să deschidă Patericul și Filocalia, vol. I, care începe chiar cu viața și povețele Sfântului Antonie, care rămân pururea proaspete și de folos sufletesc, așa cum se poate citi mai departe: „Omul cu adevărat rațional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor și să-I placă; și numai la aceasta își deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulțumindu-I pentru o așa mare purtare de grijă și pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viață. Pentru că este nepotrivit să mulțumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare și neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulțumim pentru cele ce ni se par nouă grele și să nu cunoaștem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru și după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoștința și credința cea către Dumnezeu stau mântuirea și desăvârșirea sufletului!” (Filocalia, vol. I, pag. 17).
Calinic Argeșeanul
