M-am bucurat din toată inima când am citit și recitit o cugetare de rădăcină „românească”, deși este potrivită tuturor popoarelor care sunt și rezistă, adică: „Avem mereu aceeași vârstă în interior!”
Așa a scris inima unei cucoane, mai de multă vreme (Gertrude Stein). Tocmai aici este punctul arhimedic, în interior, în inimă, în ființa noastră, în credința noastră limpede și curată în Părintele Luminilor, Domnul Dumnezeul nostru.
Pentru Idealul Național, românii au un Calendar special, l-am putea numi: Calendarul Idealului Național, așa cum au toate neamurile. În acest Calendar, de multă vreme, de peste o sută de ani, sunt așezați de îngeri, cu propriile lor mâini și apărați de evantaiul aripilor de argint și lumină, toți cei care au gândit și au luptat pentru ginta noastră românească. Gândul m-a dus la Sfântul Nicolae din Bălceștii Vâlcii, și mai cu seamă, la un alt „sfânt al preacuratului ghiers românesc”, Mihai Eminescu, așa cum l-a „sanctificat” dintr-o trăsătură de condei, poetul Tudor Arghezi.
Am citit și recitit acum o carte: „Omagiu lui Mihai Eminescu”, tipărită în anul 1909, la București, iar la pagina 138, se poate citi fără eforturi, dintr-o răsuflare: „Eminescu și Idealul național, un extras din romanul „Geniul pustiu”, un roman din tinerețea poetului național.
Iată conținutul textului din vremea aceea tulbure și nesigură: „Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național – spiritul propriu și caracteristic al poporului – din adâncurile în care doarme (se cântă în fiecare dimineață Deșteaptă-te române), faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care ideea de românesc, să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români, români și iară români”.
Și în acelaș spirit specific marelui poet național, continuă șirul ideilor: „O! Nu trebuie oameni mulți pentru asta…Spiritul public este fapta puținilor oameni. O singură frunte unsă cu mirul lui Dumnezeu în stare să farme oceanul cugetărilor omenești, o singură volbură gigantică, care să se înalțe din fundul abisului mării până în sus în nourii gânditori din cerul luceafărului ce se numește geniu.”
Mihai Eminescu și cu Sfinții Națiunii Române, au privit din ceruri și au sprijinit ceea ce s-a săvârșit în anii 1916-1918, cu jertfe uriașe, făurindu-se Unirea cea mare a pruncilor lui Dumnezeu, din Grădina Maicii Domnului.
Acum nu este necesar să „răscoliți geniul național” cum cerea Mihai Eminescu și să ne tulburăm rostirea, voința și inima! Avem de lucru în Grădina Maicii Domnului, Dacia Edenică, așa cum o numește în cartea sa, cu același titlu, scriitorul hăruit, Miron Scorobete și să veghem ca în pace, să rodească jertfa care a dus la Sfânta Unire!
Să nu se supere nimeni, nici să se îngrijoreze că „Unirea cea Mare” ar face vreun rău cuiva, înlăuntru și în afara țării. Neamul Românesc este pașnic și în Vatra Românească au viețuit mereu și vor viețui toți pruncii lui Dumnezeu, fără deosebire!
Câtă iubire și respect dăm altora, atâta vom primi!
Domnul Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți, ca pe frați de o mamă, Maica Domnului!
Să nu uităm Cuvântul Domnului Iisus: „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”!
Calinic Argeșeanul
