Unii dintre noi, atunci când iubim o carte, o citim de câteva ori şi o păstrăm cu grijă, pentru a o avea la îndemână. Pentru a înţelege însă Marea Carte a Omenirii, Biblia sau Sfânta Scriptură, trebuie să o citim cu atenţie şi s-o cercetăm cu răbdare, a doua, a treia, sau a zecea oară.
Când avem nelămuriri, chiar cât de mici, nu trebuie să ne oprim şi să adăstam în faţa respectivelor pasaje, ci să stăruim, să folosim studiile în cauză şi să nu uităm textele paralele care au rolul de a desluşi părţile ce ni se par de neînţeles.
Ca să putem intra în atmosfera adevărată a Bibliei, trebuie negreşit să ne asigurăm de studii variate, cum ar fi: Arheologia Biblică, Studiul Vechiului şi Noului Testament, Limbile clasice, ebraica, greaca, latina şi limbile moderne de circulaţie mondială în care s-au scris cele mai preţioase studii, Istoria evoluţiei lingvistice, Psihologia şi istoria neamurilor de-a lungul redactării textelor biblice (circa 1500 de ani) precum şi folclorul şi obiceiurile din vremea aceea fără a uita Taumaturgia şi Medicina, oricât ar fi fost de tinere şi la început de drum.
Iată palmaresul, cu iz savant, ce trebuie să-l deţină orice „pretenţios” în a se ocupa de traducerea şi diortosirea celei mai mari cărţi din omenirea întreagă.
Făcând un paralelism al traducerilor româneşti ale Bibliei, am constatat că în Biblia din 1688 şi în cele de după aceasta, dintre care, cea mai reuşită este considerată ediţia din 1914 a Sfântului Sinod, demersul unei diortosiri nu se poate face de către o singură persoană, pe oricâte osteneli s-ar sprijini. Drept exemplu, ne stau şi Bibliile din 1936 şi 1938, grăbitele apariţii, despre care azi nu mai vorbeşte aproape nimeni, deşi Patriarhul Nicodim cerea mereu dreptul de „autor”.
M-am convins, pe cât se poate şi de Gala Galaction şi Vasile Radu, care au lucrat împreună, traducând anumite părţi ale Bibliei. Cu toate acestea, deşi se credea că se vor impune, au rămas doar ca exemplu de studiu comparativ.
Când aparatul critic abundă, iar Biblia este o carte prea dolofană, ca ediţie, cel care dă cu ochii de aşa operă se uită, o deschide, citeşte câte ceva, apoi o închide, lăsând-o pentru o dată mai târzie, gândind să revină.
Calinic Argeșeanul, Scrisoarea lui Dumnezeu, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2016.
