N-am nicio îndoială că Cioran a plâns mult când era treaz, când era biruit de insomnii și chiar când se odihnea câte puțin. Drama disperării se ținea de el ca scaiul de oaie. El a învățat că nu se poate plânge decât în Dumnezeu și era pornit cu vehemență împotriva celor care amestecă ”eul” cu Dumnezeu.
Iată vorba: ”Prea puțini poeți cunosc genealogia lacrimilor. Căci de-ar cunoaște-o, n-ar mai zice: eu și Dumnezeu. Nu că El ar fi izvorul lacrimilor – ochii lui sunt umeziți doar de răsuflarea muritorilor, iar noi nu putem plânge decât în El.”
Cât adevăr!
Cioran a avut, oare, darul lacrimilor?
Calinic Arhiepiscopul, Adevăratul Cioran, Editura Eikon, 2015.
