Când eram și noi mici și ne jucam pe maidan sau escaladam garduri, păduri și alte acareturi, când ne mai odihneam ne întreceam în a ne lăuda cu ceea ce am dori să ajungem în viață.
Ca să râd de ei, când îmi venea rândul, le spuneam cu hotărâre: că mă voi face pădurar. Eram fascinat de un pădurar, model, de la Cracăul Negru, Constantin Mihuț. Nu mai văzusem un om mai elegant și delicat. Doream să fiu ca el. Eram hotărât să merg pe drumurile codrilor nesfârșiți, din munții Neamțului Moldovei.
Altădată, chiar că mă consideram mai “original” zicând că vreau să ajung balerin. Tata era un mare dansator și m-a învățat să dansez tot ce era la modă pe la noi prin sat, pe vremea aceea.
La probele de flexibilitate am fost respins. Eram dansator, dar cam ciolănos, precum sunt și azi.
Când a venit vremea să iau diploma de absolvire a școlii elementare de atunci, din Bălțătești, directorul Gheorghiță Munteanu m-a întrebat, cu ton baritonal, hotărât:
– Unde vrei să mergi la școală, mai departe?
– La Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, îi spun pe nerăsuflate, crezând că îl impresionez.
– Dacă mergeai la o altă școală, aveai 10 la purtare, dar așa primești doar 8, notă cu care puteai fi respins la orice școală.
Am trecut prin mari spaime!
Am reușit să sar peste pragul acesta care ținea de ideologia ateo-comunistă de atunci. Și așa mi-am ales drumul care ducea spre preoție, gândul mamei, cel mai drag inimii sale, dar și inimii mele.
Dumnezeu făcuse minunea!
Am uitat însă prea repede prezența lui Dumnezeu în viața mea. Important era că Dumnezeu, nu numai că a făcut minunea alegerii drumului în viața mea, dar a și vegheat permanent ca să rezist încercărilor de tot felul.
Nu știu dacă atunci am mulțumit lui Dumnezeu și celor care m-au ajutat, dintre pământeni. De aceea am și scris aceste gânduri, pentru a-i mulțumi Bunului Dumnezeu și celor care au avut un rol hotărâtor în viața mea.
Totdeauna am fost de părere ca tinerii să-și aleagă drumul profesional în viață, așa cum simt și cum doresc. Cele mai multe neșanse de reușită în viață au fost din cauză că, asupra copiilor s-au făcut și se fac presiuni de a îmbrățișa profesia pe care o dictau sau o dictează părinții, bunicii, rudele și poate, uneori, și profesorii pe care i-am avut.
Am cunoscut în decursul vieții tineri care au clacat pe drumul ales de părinți și alți amestecători nepoftiți și nedoriți în viața lor nevinovată.
Erau și cazuri dramatice și uneori tragice. Am auzit de tineri cărora părinții le-au poruncit să facă medicina, dreptul sau alte facultăți, fără ca ei să dorească acest lucru. După ani de nereușită, unii candidați ajungeau, din disperare, în ștreang.
Un caz care m-a amuzat, dar m-a și speriat, a fost atunci când la Argeș – în parcul mănăstirii – a venit o mamă cu un elev de la Seminarul Teologic din București.
– Vă rog, Preasfințite Calinic, să primiți pe fiul meu la Seminarul Teologic de la Curtea de Argeș. A început a plânge cu disperare. Din spatele mamei, elevul eliminat, zâmbea făcând gesturi și strâmbături, râzând de lacrimile și vaietele mamei.
– Cine te-a îndemnat să mergi la Seminar? l-am întrebat pe măscăriciul care nu se abținea să râdă de bocetele mamei lui.
– Mama și bunica m-au silit să merg la Seminar. Eu nu am vocație de popă și n-am vrut să mă supun disciplinei de la școală. Nu mai merg la niciun Seminar Teologic. Eu vreau să ajung profesor de sport.
– Bravo, băiete! Din clipa de față mergi unde te îndeamnă inima ca să faci școală pentru viață și nu la porunca părinților.
Au plecat: mama plângând, iar feciorul ei râzând fericit că a scăpat de chingile părinților, care doreau să-l facă popă, fără voia lui.
Am aflat și din experiența multora, că atunci când îți pui nădejdea în Dumnezeu, pentru a-ți binecuvânta drumul în viață, El are grijă ca să ajungi acolo unde-ți este de folos, personal, dar mai ales pentru cei din jurul tău.
Nu puțini au fost cei care au văzut în viața lor prezența efectivă a lui Dumnezeu în alegerea drumului, din viața acestei lumi văzute.
Dacă se amestecau părinții în viața tuturor studenților, îndreptându-i pe cărări străine de vocația lor, mai aveam noi progresul de azi din viața omenirii?
Am mărturisit cât bine ne-a făcut Dumnezeu până acum și minunile de care ne-am bucurat?
Să ne grăbim să dăm mărturie despre bogata investiție și purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viața fiecăruia dintre noi!
Doar atunci ne putem considera copiii Lui!
Calinic Argeșeanul, Minunea de a fi, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2017.
