Când firea noastră este cuprinsă de ură, la temelie se află revolta. Această stare, de revoltă, se îndreaptă, poate fără să ne dăm seama, împotriva Creaţiei.
Doar din dragoste prea multă pentru Dumnezeu, s-ar putea să uităm Creaţia. Acesta ar fi un semn al detaşării de obişnuitul, de fiecare zi.
Ca mai „meşter” decât alţii, Cioran, dezlegă şi această necunoscută a urii împotriva lui Dumnezeu şi iată cum: „Ura împotriva lui Dumnezeu pleacă din scârba de tine însuţi. Îl ucizi (pe Dumnezeu din inima ta!) pentru a-ţi masca prăbuşirea!”.
Pentru a ne mai tămădui de otrăvurile aruncate la îndemâna tuturor, Cioran, ca şi nehotărâtul din poveste, o dă şi pe drumul, al cărui indicator zice: „Orice răzvrătire este ateistă”, şi că: „Anarhia n-a intrat în planul Creaţiunii”, iar „până astăzi, orice răzvrătire se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu…”.
Lui Cioran, după cum însuşi mărturiseşte, tinereţea i-a fost marcată de lipsa de credinţă şi de furia (revolta) care nu-i lipsea, împotriva lui Dumnezeu.
Ce să mai înţelegem din „apucăturile” gândirii lui Cioran?
Dacă pentru el Dumnezeu nu există, care-i obiectul urii lui?
Cioran, după ce infirmă, afirmă!
Și invers!?!
Calinic Arhiepiscopul, Adevăratul Cioran, Editura Eikon, 2015.
