Chiar dacă noi, oamenii, creatura predilectă a lui Dumnezeu, ne bucurăm de o stare aparte în Universul vizibil, fizic și posibil, sprijiniți ca într-un punct arhimedic, de vederea lucrărilor Sale, atât de diverse și nenumărate, bunătatea inimii ne îndeamnă să împrospătăm în fiecare zi, gândul de a ne considera împreună lucrători, de-a vălura cu Dumnezeu.
Așa, doar în mult sau puțin, este necesar ca să fim prezenți la dinamica divino-umană. Desele rostiri ale Domnului Dumnezeu, prin paginile Bibliei ni se adresează nouă: ,,Domnul mi se arată de departe: Te iubesc cu o iubire veșnică; de aceea îți păstrez bunătatea Mea” (Ieremia 38, 3).
O astfel de declarație de dragoste nu se mai găsește nicăieri. Ca să cuprindem, cât de cât, o astfel de mărturie impresionantă este necesar să avem o minte înțeleaptă, în măsura superiorității la care ne-a zidit Domnul Dumnezeu și să înțelegem frumusețea creației.
Putem crede, cu nădejde multă, că numai o minte înțeleaptă descoperă o Inteligență în Univers, și numai un spirit mare este poate, mai cu osebire, capabil să vadă pe Domnul Dumnezeu în făpturile Sale, semănate în Univers și pe fața întregului Pământ.
Citim, că Împăratul Napoleon Bonaparte (1769-1821), cu voioșie uneori, discuta problemele filosofice și religioase cu Laplace, Lagrange, Monge, oamenii de știință pe care-i iubea și îi cinstea, dar adesea, în spirit de umor îi punea în încurcătură, în necredința lor, Napoleon aducând argumente originale și pline de claritate. El avea mereu lângă sine pe savantul Monge. Îi arăta care este Religia lui foarte simplă: ,,Privesc acest Univers așa de vast, așa de complicat, așa de măreț și îmi zic că nu poate să fie produsul întâmplării, ci opera unei ființe atotputernice, superioară omului…Caută, Monge, ajută-te cu prietenii Tăi, matematicieni și filosofi, dar nu veți găsi o cauză mai puternică, mai hotărâtoare și, orice a-ți face, pentru a o combate, nu veți reuși s-o înlăturați.” (Thiers, Histoire du consulat et de l”empire, ed. 1855, T. III, p. 220)
Meditând cu atenție vom observa că totul în natură se înlănțuie… „Luați pe om, îndeosebi: În ființa mea trupească, ce sunt eu? Sunt un atom, în raport cu pământul, care nu este decât un atom față de lumea planetară din care facem parte cu toți. Și această lume însăși, ce este ea în raport cu întinderea nesfârșită a cerurilor înstelate? Nu este ea ca un punct în imensitatea spațiilor? Deci, cât de mici suntem noi și, prin partea trecătoare a noastră, cât suntem noi de aproape de nimicnicie! Totuși existența noastră are raporturi și legături cu toate natura: pământul, mările, aerul, lumina soarelui, totul lucrează pentru păstrarea și viața noastră de fiecare zi. Ceea ce spun despre om; voi spune despre fiecare din ființele naturii, voi spune de aceste mici vietăți (microscopice) care scapă ochiului. Astfel, totul se leagă, de la infinitul mic, până la infinitul mare; și viermele care se târăște pe pământ, se înrudește cu constelația ce strălucește pe înaltul cerului” (Defense du christianisme, ed. 1884, T.I, p. 54-55).
Dacă predicatorul francez De Frayssinous (1765-1841), întâlnindu-se cu L. Agassiz, geolog și paleontolog elvețian (1807-1873), și vorbind de ordinea din Univers, se poate afirma că ideile și credinta au aceleași rădăcini mărturisitoare, iar la temelia tuturor lucrurilor stă neclintită: Inteligența Atotbiruitoare.
Mai putem vorbi de întâmplare? Da! Cu puțină și condamnabilă lenevie a minții.
Nu există nici o întâmplare, deși, în rostirea uzuală suntem cu toții dispuși să credem la fel.
Să mărturisim că întâmplarea nu a făcut niciodată nimic, nici extraordinar, nici ordinar! N-a făcut nici măcar un fir de iarbă! Cum ar fi putut să facă lumea în complexitatea ei?
Și apoi, cuvântul întâmplare nu exprimă ,,esența unei cauze”. Treci pe stradă: o cărămidă (o țiglă) cade și te lovește. E din întâmplare? Nimic nu se face fără o cauză. Lucrurile cele mai de necrezut, cele mai neprevăzute, au o cauză.
Chiar când lumea s-ar înfățișa ca o operă făcută la întâmplare ar trebui să spunem: există o cauză; și din cauză în cauză, să ne înălțăm până la obârșie, adică, până la Domnul Dumnezeu!
Că tot folosim cuvântul ,,întâmplare”, fiind mai ușor parcă de expediat problemele care se ivesc pentru lămurire, ne întrebăm fără odihnă: Ce se produce la întâmplare? Ceea ce n-a fost prevăzut, ceea ce este fără planificare și stări de lucruri care nu au fost si nu au contat niciodată.
Dar când medităm la ordinea din Univers și de pe Pământ, se poate vedea lămurit, tot ce poate fi mai ordonat, mai statornic, mai stabil, această ordine menținându-se neschimbată, în frumusețea sa, de mii și mii și milioane de ani.
Totul este Ordine și lucru fantastic pentru mintea și inima noastră. Iar dacă facem o rugăciune fierbinte, ca totul să rămână cum a hotărât și a creat Dumnezeu, desigur este o împreună comuniune cu dumnezeiasca rânduială cosmică, pentru a ne arăta și hărnicia artistică!
Cu puțină meditație și cu rugăciune sinceră, vom vedea și vom înțelege ordinea minunată din Univers și din ființa noastră!
Calinic Argeșeanul
