Ce minunată lucrare are Domnul Dumnezeu cu noi, pământenii, copiii Săi, gândiți și întrupați din marea și absolută Iubire, arătată la vedere și ușor de perceput. Degetul ridicat de Dumnezeu spre a ne avertiza că am greșit este conștiința noastră trezită la realitate.
Este mijlocul de a intra Sfânta Treime în cutele întunecate ale inimii și sufletului nostru zbuciumat de valurile vieții. Câtă odihnă în lumea animală! Ele nu au mustrări de conștiință: „Tigrul își sfâșie prada și apoi doarme. Caută locurile singuratice și totuși singurătatea îl înspăimântă…În cumpăna nopții vede licăriri amenințătoare…”
„O, conștiință! Să fii tu oare numai o nălucă a închipuirii omenești sau teama de pedepsele oamenilor? Zbuciumul ființei noastre, chemată la izbăvire, la mântuire, chiar dacă, uneori, bâjbâim pe ogorul cunoașterii lui Dumnezeu și nu găsim calea cea dreaptă a ispășirii și credem că nu mai avem nicio speranță de a găsi pe Dumnezeu, ni se ivește o posibilitate unică și sigură: Glasul Conștiinței noastre, pus de Dumnezeu ca să ne avertizeze atunci când ne îndepărtăm de Calea cea Dreaptă, care duce la mântuire.
Cunoaștem din Sfânta Scriptură, cum Cain a ucis pe Abel! Mare nenorocire! Prima crimă în Istoria Lumii! Iată cum se arată mustrarea de conștiință a lui Abel:
„Cu părul vâlvoi, în vântul ce suflă hain,
Cu fața învinețită, urmat de-ai săi copii
În piei de dobitoace înveșmântați, – Cain
De Domnul se ferește. Trecând peste câmpii
Ajunge sub un munte, când noaptea se coboară,
Femeia lui trudită, și-abia suflând fecior,
Îl roagă: Haide, tată, te culcă și-odihnește!
Când capul și-l ridică: În zări pe Cer zărește
Țintindu-l cu asprime, un ochi din întuneric.”
Ochiul lui Dumnezeu (veșnic deschis asupra firii!), îl urmărește pe Cain din scurt. În disperare strigă copiilor lui: „Ascundeți-mă!, dar din nou strigă: „Ochiul mereu mă tot privește!” Mereu i-acolo! În disperare, Cain crede că găsește soluția izbăvitoare: „De-acum sub pământ; Cu totul singuratic voi sta ca într-un mormânt; Nimic să nu mă vază și să nu văz pe nimeni.” Și i-au făcut o groapă – și-a zis Cain: ”E bine. Apoi coboară singur sub astă boltă sumbră; Dar când să se așeze pe scaunul cel din umbră; Și peste capu-i groapa pe veci s-a închis; Și-aici Cain zărește un mare ochi deschis”! (Victor Hugo, vestit poet și romancier francez, 1802-1885).
În fața unor astfel de stări chinuitoare avem la îndemână căința, spovedania și canonul de împlinit, până se repară stricăciunea făcută în timpul vieții noastre. Altfel nu-i de scăpare. Mereu, un ochi mare deschis, ne va aminti că Ziditorul nostru, Domnul Dumnezeu, nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu!
Ce poate fi mai încurajator și optimist?
Calinic Argeșeanul
