În toiul evenimentelor s-au gândit și buzoienii, dar mai ales vrâncenii, care nu-l agreiau pe Episcopul Epifanie, să pună și ei de-o ”fugăreală”. Noroc că nu s-a potrivit cu cele două drame: retragerea Patriarhului Teoctist și izgonirea lui Emilian de la Alba și transferul lui ca arhiereu în Episcopia Aradului. S-a găsit o formulă salvatoare, ca s-o numim așa.
Din povestirile personale a plinului de umor, Epifanie Norocel, am aflat episodul despre ce i s-a întâmplat. Cei care l-au fugărit, la propriu, s-au stins, unul câte unul, iar cei care au mai rămas s-au ”pocăit” de neștiința canoanelor.
Au venit vrâncenii ca să protesteze în Dealul Patriarhiei, aflând că Epifanie ar fi fost găzduit, în chiliile Palatului Patriarhal.
Locotenența patriarhală încerca să țină piept acelui ”cros popesc”, lămurind și sfătuind, mai ales pe clerici, că mirenii își vedeau în cumințenie de post și rugăciune. Și când te gândești cât poate fi de grav, când printre fugăritori erau și preoți hirotoniți de ierarhul fugărit!
Ceea ce m-a surprins în această poveste a fost faptul că printre cei care erau constituiți în Grupul de Reflecție din Vrancea, cel mai vehement era colegul meu de Seminar, Pădureț Gheorghe. Nu-mi venea să cred. Era un elev atât de cuminte, harnic și respectuos, încât n-am dat crezare zvonurilor, care loveau sensibilitatea timpanului.
Tot auzind despre acțiunea vrânceană, într-una din zile, mergând spre casă în Moldova, am intrat, din orașul Focșani, pe dreapta, spre parohia unde păstorea colegul meu cel cuminte și așezat. Când am văzut cât de voinic se făcuse și cu ce bucurie m-a primit, nevăzându-ne de zeci de ani, am crezut și mai puțin poveștilor haiducești.
-Bine ai venit, măi Costică! Nu te-am văzut de mult. Nu te-ai schimbat la înfățișare.
-Bine te-am găsit, frate Gheorghe. Te-ai voinicit ca un vrâncean de-al lui Ștefan cel Mare.
Am stat de vorbă pe îndelete. A fost darnic și cu un prânz frugal. Mi-a povestit de toate. Succese și insuccese.
Așteptam cu vădită răbdare să ajungă la ceea ce doream eu, adică povestea cu Epifanie, care era încă actuală.
Dintr-odată își revarsă focul.
-E prea aspru Epifanie episcopul la canoane și aplicat pedepse. Suntem și noi cu lipsuri, dar el trebuie să ne înțeleagă. Vezi, e foarte rău că ierarhii nu sunt însurați. Ar înțelege mai bine și mai repede ceea ce pățim noi, preoții cu familie.
-Asta-i disciplina în Biserică, frate Gheorghe.
-Vedeți! Voi țineți unul cu altul: corb la corb nu-și scoate ochii. Dar pe noi cine ne apără de furia canonică a unui ierarh, care nu vede și nu vrea să audă ofurile noastre.
-Trebuie multă răbdare și rugăciune la Dumnezeu pentru îndreptare.
-Tocmai cu rugăciune și răbdare a fost tratat, aici la Vrancea, loc pe care nu-l prea iubește. E atent doar cu buzoienii lui.
-Trebuie să fie imparțial, că-i moldovean, venit pe aici cum ești și tu, cum sunt și eu la Argeș.
-Moldovean-nemoldovean, dar n-are inimă de părinte, mai întâi. Asta cerem noi! Oleacă de înțelegere, că ne-om îndrepta toți, până la unul.
-Merge vorba prin târg că tu ai fi un fel de ”bulibașă” aici în Vrancea și că depinde de tine ca focul nemulțumirii să fie stins.
-Eu n-am pus la cale nimic, dar voi găsi soluția potrivită ca să nu se mai continue cu starea de lucruri. Eu nu am nimic cu Episcopul Epifanie, dar el trebuie să împace lucrurile și să ne trateze ca pe fiii săi duhovnicești.
În parte, Pădureț Gheorghe avea dreptate, precum și episcopul Epifanie avea dreptate, că se conducea după disciplina canonică, fără cârtire. Greu de împăcat lucrurile. De multe ori aș fi dorit să mă retrag mai repede din ascultarea arhierească pentru că nu poți împăca lupul cu mielul și nici varza cu capra, adicătelea, pe preot cu arhiereul, când e vorba de disciplină și orânduială.
Dacă ne-am gândi că toți suntem niște păcătoși, mai mici sau mai mari, am fi, oarecum, cu un plus de înțelegere pentru bieții preoți cu familie, care au greutăți în plus față de cei care nu avem familie întemeiată.
Înainte de plecare, părintele Pădureț Gheorghe mi-a promis că va face o mediere pentru oprirea prigoanei îndreptată împotriva episcopului Epifanie.
M-am bucurat de vorbele înțelepte ale fostului meu coleg nemțean, care se schimbase în firea sa de slujitor al Bisericii.
Mă gândeam să-i spun episcopului Epifanie despre intervenția mea, dar știind că se pot ivi suspiciuni, am gândit că tăcerea este ca mierea și nu este cazul să mă laud, că doar Dumnezeu este Cel care face pace.
Încet-încet, s-au dat la brazdă lucrurile. Uneori, bietul Epifanie îmi spunea cum preoții care l-au alergat, acum erau cei mai fideli, lucrând cot la cot la restaurarea mănăstirilor și schiturilor. Alteori, oftând din greu, vorbea mai mult pentru sine:
-Niciodată n-am să-mi iau arhiereu-vicar. Bine că m-a scăpat Dumnezeu. Multă zarvă am avut.
Când se punea problema desemnării unor candidați pentru arhiereu vicar ca să-l ajute, că trecuse de 75 de ani, potrivit hotărârii Sfântului Sinod, se apăra vehement, zicând:
-Nu-mi iau niciun arhiereu, cât mai pot îmi fac datoria. Când nu mai pot, mă retrag și să fie ales titular. Știu ce am pățit. Nu mai repet experiența.
Arhiereul-vicar Gherasim Cucoșel, s-a mutat la Rădăuți. N-a recunoscut vreo supărare, făcută cuiva, cândva. Îmi fusese profesor la Neamț. Era pios, dar pus și pe îndreptare și dreptate.
Era un canonist sadea!
Dacă te judeca el, n-aveai nicio șansă. A murit, săracul. Bolnav grav – cu cancer la pancreas!
N-aș crede că din cauza canoanelor!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
