Plecarea Patriarhului Teoctist, prin retragerea din 18 ianuarie 1990, fără aprobarea Sinodului, s-a internat la Elias, unde a stat până la 7 martie, de unde, după dorința sa, a ales Mănăstirea Sinaia, ca loc de viețuire.
Cât a stat la Elias, mulți vlădici s-au perindat pe la spital, unii chemați de Patriarh, iar alții mergeau să-l încurajeze, să-l mustre sau să-l roage de a se întoarce la datorie.
Personal nu m-am dus și nici n-am simțit nevoia să-l mai văd cu mâna neagră ca tăciunele, din umăr până în vârful degetelor. Îmi era o milă imensă de el!
Scriitorii intelectuali, o parte a preoților și chiar dintre Ierarhi, precum și Grupul de Reflecție, nu mai doreau întoarcerea bietului Patriarh, iar cu plecarea la Sinaia, se credea că acolo îi va fi sfârșitul.
În Guvernul României, după mărturia Premierului Petre Roman, s-a discutat alungarea întregului Sinod și alegerea altuia în chip democratic. Despre acest lucru mi-a relatat personal, că s-a opus ferm unei astfel de măsuri. Pentru frumusețea gândirii echilibrate, reamintesc:
-Este o nebunie să se întâmple așa ceva! Nu vedeți că am scăpat frâiele pentru menținerea ordinii? Atâta mai trebuie, ca să se destabilizeze și Biserica.
După cum se vede, la Guvern se punea problema radical, fără concesii, față de Grupul de Reflecție, care considera că schimbarea trebuie făcută cu înțelepciune, fără a se creea un vid în guvernarea eclesiastică. Lucru înțelept!
Într-o zi primesc un telefon de la Nicolae Stoicescu, Ministrul Cultelor, care m-a chemat urgent la București, Am plecat imediat. Ne-am întâlnit.
-Se pune problema revenirii Patriarhului Teoctist de la Mănăstirea Sinaia. Întrebarea se va pune tuturor ierarhilor: Care din cei doi: Teoctist sau Nicolae al Banatului, este mai bun ca să fie Patriarh al Bisericii. Fără să ezit o clipă, am spus în auzul celor care trăgeau cu urechea:
-Hotărât, Teoctist!, spun eu fără ezitare și întârziere.
-Am fost la Președintele Iliescu și am discutat cu el despre situația Bisericii. Mi-a spus că e timpul să se pună capăt crizei din Biserica Ortodoxă Română pentru că se dă apă la moara vrăjmașilor și nu este de folos. Mai mult, a spus că este de acord ca Teoctist să se întoarcă, dar Teoctist refuză.
-Am înțeles hotărârea cu înțelepciune! De ce să se facă două întronizări: una la București cu Nicolae și alta la Timișoara, după vacantare? Este mai de folos și mai economicos, ca Teoctist să se întoarcă și se face economie de două întronizări! O revenire a lui Teoctist la datoria obștească nu costă nimic.
-Aveți dreptate, e logic și economicos. Dar trebuie să știe și Teoctist, zice Ministrul Cultelor.
-Ș-apoi problema cea mai importantă este că Patriarhul Teoctist și-a dat demisia, dar Sinodul nu a aprobat-o. Avem un Sinod maturizat și negrabnic la luat măsuri lipsite de înțelepciune.
-Mergeți de la un ierarh la altul și dați de știre, dar mai ales trebuie să mergeți la Sinaia să stați de vorbă cu Teoctist, ca să nu se opună revenirii.
Nu eram amator de drum spre Sinaia, și mai ales să încerci o lămurire a Patriarhului Teoctist, care, potrivit obiceiului, suspecta totul și nu avea încredere aproape în nimeni.
În timpul cât a stat Patriarhul la Sinaia am făcut două drumuri pentru a-l vedea. L-am rugat pe Starețul Clement Popescu să mă anunțe pentru întrevedere. L-am auzit, fără să mă vadă:
-Dar, ce caută, Calinic, aici la Sinaia? Cine l-a chemat? Oare cu ce scopuri ascunse vine și de cine o fi trimis?
M-a primit foarte suspicios și cu o neîncredere totală. S-a uitat aspru la mine. În cele din urmă m-a întrebat:
-De bună seamă, cu ce scop ai venit la Sinaia și cine te-a trimis la mine?
-Am venit să vă văd. La spital nu am venit. Nu pot să văd oameni bolnavi. N-am putere.
-Mulțumesc, măi Calinic! M-a apucat o părere de rău, rar întâlnită. Înainte de a pleca, i-am spus:
-Să vă pregătiți de întoarcere! Nu aveți scăpare. Trebuie să vă duceți la capăt obligația de Patriarh. V-ați bucurat degeaba, spunând că vreți să fiți liber. Ați declarat-o în public pe 18 ianuarie 1990, în plenul Sinodului.
-Nu mă mai întorc niciodată ca Patriarh la București! Asta să nu uiți, Calinic!
Am plecat spre Argeș.
La o altă întâlnire cu N. Stoicescu, mi-a spus că Patriarhul ar fi de acord să revină asupra demisiei, dar după vizita lui Anania la Sinaia, în urma discuției avută cu el, a transmis că nu vrea să mai vină.
Îl aud pe Stoicescu, grăind ca pentru sine:
-Îmi pare rău că Patriarhul e nehotărât. Am vorbit cu el. O vreme spune că revine, dar nu trece mult și iar spune că nu mai este cazul să se reîntoarcă. Se vede că avea sfetnici de toată noaptea: ziua îi spuneau ca să se reîntoarcă, iar noaptea, să nu se mai întoarcă. Și mi-a spus:
-Mergi la Sinaia urgent și vezi pe Teoctist și spune-i că este dorința lui Iliescu, a noastră de la Culte, a Guvernului și a Ierarhilor care-l vor vota ca Patriarh al Bisericii.
Am plecat imediat la Sinaia. De data aceasta, Teoctist, m-a primit fără să aștept.
-Ei, Calinic, cu ce vești mai vii? Iote, a fost Anania cu Ioan, noul arhiereu al Oradiei, care nu s-a dat jos din mașină ca să vină să mă vadă, iar Anania mi-a spus că dacă vin la București, va fi vărsare de sânge și va trebui să-mi asum această situație. Așa că m-am răzgândit. Nu mă mai întorc!
-N-o să fie nicio o vărsare de sânge.
Am încercat cu stăruință să-i spun că este necesară întoarcerea Preafericirii Sale și că nu se îngăduie ca Păstorul să-și părăsească turma. I-am spus că și eu am vrut să plec de la Argeș, povestindu-i pățaniile cu lux de amănunte. Ba, am umflat stările de spirit în așa fel, că m-am arătat mai suferind ca Patriarhul Teoctist, încât a început să se întristeze pentru noi, uitându-se pe sine și pentru ce am venit în audiență la Mănăstirea Sinaia. I-am spus cele încredințate de Ministrul Nicolae Stoicescu, de voia Guvernului și chiar acordul Președintelui Ion Iliescu, cel care l-a cunoscut foarte bine când era Prim-Secretar la Iași, iar Teoctist era Mitropolitul Moldovei și Sucevei.
În cele din urmă, uitându-se tot cu neîncrederea specifică sieși, îl aud glăsuind:
-Iată cum stă problema aiasta: pentru a mă gândi să revin la București, este nevoie ca hotărârea sinodalilor să se concretizeze într-o solicitare ca să am ceva concret, că este voia tuturor de a mă întoarce și nu doar voia unora. Nu vreau să supăr pe nimeni. Eu nu pot solicita să mă reîntorc. Doar am plecat cu cerere de retragere.
-Retragere – neretragere, se știe că ați fost forțat să vă retrageți! Iar retragerea neaprobată nu-i valabilă. Deci nu e vorba de nicio solicitare scrisă din partea Sinodului, ci de o renunţare la hotărârea pe care aţi luat-o singur.
M-am bucurat de deschiderea Patriarhului Teoctist. Parcă îi trecuseră spaimele de la prima vizită. Se întrămase bine și era dispus spre dialog și comuniune. Povestindu-mi anumite episoade de la Revoluție, a început a plânge ca un copil. Vedeam pentru prima oară cum plânge un Patriarh. Am trăit o stare cumplită de spirit. Practic, erai cotropit.
Mi-am luat rămas bun. La despărțire mi-a spus doar atât:
-Spune fraților tăi și ai mei, că vin doar chemat, dorit în comuniune frățească.
-Și eu vă spun Preafericirii Voastre că este potrivit să nu mai spuneți: ”NU!” întoarcerii la ascultare.
La București eram așteptat de Nicolae Stoicescu, Ministrul Cultelor, căruia, cu voia lui, eram consilierul de taină. S-a bucurat de cele povestite și că vrea o chemare scrisă, dar și o delegație sinodală oficială, ca să se încreadă demersului de revenire. La propunerea ca din delegație să fac parte și eu, m-am scuzat că nu pot merge, spre surprinderea lui. A făcut ochii mari.
-Ar fi bine să mergeți. Dacă refuză iar? Ați avea curaj să-l determinați, mai ales că este proaspătă întâlnirea.
-Nu merg, vă rog, nu vă supărați, dar sugerați-i domnului Iliescu să-i dea un telefon pentru că se cunosc de multă vreme și ar fi o încurajare pe lângă delegația de vlădici și scrisoarea de chemare. Izbânda ar fi sigură.
Din Memoriile lui Anania (Memorii, pag. 684) aflăm că Nicolae Stoicescu îi confiase: ”mai mult în treacăt, anume că marți seara, adică la 3 aprilie, avusese loc o conversație telefonică între Președintele Iliescu și Teoctist. Cine pe cine a chemat, nu mi-a spus și nici nu am întrebat.”
N. Stoicescu, în pofida felului său de a nu se arăta că ar face ceva cu promptitudine, de data aceasta a percutat incredibil. Sigur că Ion Iliescu a dat telefon – spun așa, pentru nedumerirea care s-a manifestat! – și era normal să fie așa. Izgonitul nu mai îndrăznea și se ferea de interpretări nesăbuite, temându-se și de umbra lui. Nu era firesc! Toate privirile erau ațintite spre Harap Alb, cum se auzeau unii a-l numi și apoi era la curent cu întreaga avalanșă de păreri, care mai de care mai fistichii și cu iz de condamnare. Iar atunci când am fost la Sinaia să-l lămuresc, printre foarte mulți alții – că doar nu am fost singurul – mi-a spus, argumentându-mi serios, ca să-l cred:
– Măi, Calinic, m-am rugat la Sfântul Nicolae ca să-mi arate calea. Am avut semn că trebuia să mă retrag!
-Și noi am avut semn că trebuie să vă reîntoarceți la lucru în țarina Domnului, îi replic eu, spre dezamăgirea lui că nu-l cred, în povestirea care se dorea lămuritoare.
Asta mi-a amintit de o întâmplare – episod șăgalnic – de pe vremea mitropolitului Nicolae Bălan.
O familie tot silea să primească aprobare de la Mitropolit, dar acesta întârzia și cerea semne de la Dumnezeu dacă dă binecuvântarea pentru zidirea unei mănăstiri.
Într-una din zile din nou asaltează pe ierarh cu aceeași poveste, dar parcă mai hotărâți ca oricând. Nicolae Bălan îi primește sfătos.
-Am visat, ieri, că mi s-a arătat Maica Domnului și mi-a spus să fac mănăstire!
-Da, dar și eu am visat azi, înainte de a veni voi, că Maica Domnului nu este de acord ca să faceți mănăstire! le zice, zâmbind, hâtrul mitropolit.
-Bine, atunci! Rămâne așa cum ați visat, domnule mitropolit! Și de atunci nu au mai venit.
*
Personal, îmi făceam datoria de confident al ministrului Cultelor și confidență a rămas până azi! Eram la București pe 4 aprilie 1990, la ședința Sinodului. S-a hotărât delegația care trebuia să meargă la Sinaia, ca să însoțească spre București, în alai, dar și siguranță, că-i dorit să revină, ”Mirele” Teoctist, care venea să-și preia în ascultare, ”Mireasa”, părăsită pe 18 ianuarie 1990.
Ce mai iureș, ce mai zgomot cu păreri, ce mai grabă și fiori de revedere dar și teamă de refuz. S-a aprobat delegația din care făceau parte: Gherasim al Râmnicului, Damaschin Severineanul, Epifanie al Buzăului și mi se pare chiar Roman Ialomițeanul, cel mai vehement doritor de schimbare. Ședința Sinodului s-a suspendat, așteptând pe Teoctist!
Acest moment l-am simțit, așa cum simțeam ca și copil de Paști, clipele dinaintea Învierii Domnului. Erau clipe de emoții și gânduri care treceau, de-a valma, prin mintea și inima mea.
Așteptând „Mirele”, am adormit! M-am trezit spre seară. Toți erau pe la chilii. Nici urmă de om. Am crezut că au plecat cu toții și am rămas numai eu singur în Palat.
Când mă încăieram eu în gândurile mele, aud o bătaie cam nervoasă în ușa chiliei unde adăstam. Când deschid mi se arată în față Gherasim, sprinten și voios.
-De ce n-ai venit la Catedrală la Te-Deum? N-ai venit să întâmpini pe Patriarhul Teoctist? Se vede că te-ai dat cu Anania! Ai trădat! Știam eu că nu uiți ocările.
-Am adormit de bucurie, când am auzit că vine!
Astfel am încheiat povestea revenirii Patriarhului retras cu știrea Domnului și revenit, tot cu știrea Lui.
Bartolomeu Anania, notează în jurnalul său (pag. 682): ”Patriarhul a revenit în scaun la 4 aprilie 1990, iar a doua zi, seara, mi-a dat un telefon de salut:
-Păi, ce era să fac, iată că m-am întors…
-Nu-ți doresc decât o cocoașă zdravănă, i-am replicat eu, bănuind cât va avea de ”încasat” de la potrivnici. Nu-mi retrag dezacordul, dar asta nu înseamnă că-ți sunt dușman. Doamne ferește! Am simțit că respiră într-un fel ușurat, și mi-a comunicat că dorește să mențină dialogul cu Grupul de Reflecție.”
Bucurie mare s-a așezat peste fruntariile Bisericii!
Sinodul avea acum Patriarh! Bun sau rău, slab sau bătrân, dorit sau nedorit, Moșul Teoctist, biruise amalicul răzvrătit și Dumnezeu ne-a arătat că El coboară, dar tot El ridică, iar noi să luăm aminte.
Noua orânduire de Stat a fost înțeleaptă. A agreat pacea în Biserică, factor salvator pentru români. Anania n-a mai fost înjurat la telefon și nici nu a mai fost ”amenințat cu moartea, numite, chipurile, să mă ”demobilizeze” (le primea și episcopul-vicar Roman)” (Memorii, pag. 682).
În tot iureșul de vorbe și alte judecăți, unde numele lui Anania apărea pe diferite redute, a scris un articol pe care l-a publicat în România Liberă din 6 mai 1990. Din cuprinsul expunerii, fiecare va înțelege ce trebuie.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
