Chiar în primele luni ale începutului de an 1990, Biserica Ortodoxă Română prin Sinodul harnic și disciplinat în solidaritate ortodoxă și românească, în frunte cu Patriarhul Teoctist, un Ierarh, căruia, după față și sprinteneală, în trup și spirit, nu-ți arăta adevărata vârstă, făcea demersuri peste demersuri pentru a repara – cu grabă mare – stricăciunile săvârșite asupra Bisericii, de un regim totalitar, după cum se știe.
La conducerea Țării a venit Ion Iliescu, cu care Patriarhul Teoctist a lucrat în bună armonie, când unul era Mitropolitul Moldovei și Sucevei, iar celălalt Primul Secretar al județului Iași.
Atunci când a fost vorba de a se decide de către Ierarhii români, care din cei doi: Teoctist sau Nicolae al Banatului, pot fi desemnați ca Patriarh, Ion Iliescu a opinat, fără reținere pentru Teoctist cel retras la Mănăstirea Sinaia. Făcuse un pas important și chiar Teoctist Patriarhul dorea sincer să se odihnească la vârsta lui de aproape 75 de ani (împlinea la 7 februarie 1990).
La anii aceștia omul se mai gândește și la pregătirea intensă și continuă pentru sfârșit creștinesc, în pace, fără durere, neînfruntat și răspuns bun la înfricoșata judecată a lui Hristos! De altfel, toți trebuie să ne gândim la plecarea cea din urmă, iar în iureșul administrativ, deseori, ne pierdem cumpătul și busola care arată direcția către Împărăția lui Dumnezeu.
Atât Ion Iliescu, cât și Petre Roman, au răspuns aproape la toate solicitările Patriarhului Teoctist, încât, pot spune, pe drept cuvânt, că patriarhatul său, post decembrist a fost o binecuvântare de la Dumnezeu.
Într-o convorbire cu Petre Roman, mi-a spus că după Revoluție, în plenul Guvernului se punea problema ca întreg Sinodul să fie înlocuit pentru că a fost ales în timpul stăpânirii ceaușiste.
– Doamne ferește, s-a adresat premierul Guvernului, nici prin gând să nu ne treacă așa ceva. N-avem noi destule probleme de rezolvat? Să ne mai luăm una pe cap? Avem destulă treabă. Ar fi imprudent să se clatine Sinodul Bisericii. E singurul liant care ține echilibrul în momentul de față.
Petre Roman era realist și matur în gândire. Dacă se făcea o înlăturare a Sinodului, cum a făcut pe vremuri Junta Militară în Grecia, și astăzi aveam mari probleme. A știut Dumnezeu să inspire pe oamenii care aveau pâinea și cuțitul în viața socială a României.
Că erau adevărate aceste lucruri, care de obicei se frământă la anumite case mari, pe unde nu se prea aude, dar nici nu se prea ajunge – deși nu am pus la îndoială vorba și ajutorul Premierului – este faptul că atunci când guvernanții au venit la Sinod, un consilier a uitat o agendă care a fost găsită de Nestor, Mitropolitul Olteniei.
Răsfoind în grabă, mi-a arătat lista cu ierarhii Sinodului Românesc care erau puși pe lista specială pentru a fi epurați, pur și simplu. Printre ei era și Calinic Argeșeanul!
M-am resemnat și mă gândeam unde să mă duc? Lumea devenise mică. Oriunde era nesiguranță semănată de oameni debusolați social și religios. Speram în ajutorul lui Dumnezeu și a poporului dreptcredincios, popor blând și bun. Atunci când poporul e sătul de greșelile unora sau ale altora, adică le-a ajuns cuțitul la os și nu mai poate ierta minciuna și impostura, te poți aștepta la situații imprevizibile. Dreaptă și vorba românului, trecut prin ciur și dârmon: Să te ferească Dumnezeu de mânia poporului. Aceea este cea mai rea!
Atunci m-am gândit să plec definitiv de la Argeș, pentru că și anumiți preoți din județele Argeș, Vâlcea și Olt, pe care îi cam pusesem la lucru, au strigat vehement: Jos cu Calinic! Iar cei pe care i-am ajutat la nevoie, strigau chiar pe Dealul Mitropoliei. Mă bucur că n-au strigat credincioșii. Ei, cei răbdători, cu frică de Dumnezeu și rușine de oameni, pe spinarea căruia trăim cu toții.
Am rămas la Argeș pentru preoții vrednici, harnici, serioși și pentru marea obște mirenească, considerându-i prietenii mei adevărați în vreme de restriște.
Nu-i voi uita! Nici aici pe pământ, unde m-au îngăduit și oblăduit, dar nici în Ceruri, unde îi voi aștepta cu mare bucurie, atunci când Dumnezeu hotărăște pentru fiecare.
Pentru că am amintit de rolul lui Ion Iliescu în Statul Român și în Biserică, voi arăta că l-am văzut fără oboseală, căutând drumul cel mai bun pentru conciliere națională și eclesiastică, iar Petre Roman, de asemenea, adăugând și răspunsul dat, guvernamental, ca Biserica să intre în posesia unor bunuri confiscate și unde nu s-a putut, a dat în compensație clădiri noi, construite de români, sub ordinele drastice ale lui Nicolae Ceaușescu.
Cei care s-au bucurat de acestea pot da mărturie că se făcea ceea ce se putea mai bine în vremea aceea de nesiguranță politică, socială și religioasă, iar documentele de atunci vorbesc, toate acestea fiind în arhivele instituțiilor statului român.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
