Cu bunăvoința cititorului, se va lua act și de nașterea, creșterea și lucrarea Grupului de Reflecție. Dar înainte de a intra în miezul acțiunii, voi spune că între Patriarhul Teoctist și Bartolomeu Valeriu Anania, de aproape o jumătate de secol, cărările lor pământești s-au intersectat, cel dintâi, dându-și seama de inteligența și talentul de scriitor al lui Anania, iar în cel din urmă, diplomația perfect articulată în contextul social-politic al Patriarhului Teoctist, care a urcat toate treptele, de la monah, la Patriarh, fără să facă vreo acrobație, ci totul: pas cu pas, tot înainte și niciunul îndărăt.
Nu vom face un inventar al coborârilor pe temeiuri ecumenice (când era mereu în dezacorduri) ci ne vom referi la ultima lor colaborare din domeniul diortosirilor de texte liturgice, înainte de evenimentele din 1989, ca iscusit și mlădios știitor al unei limbi dinamice și plină de mireasmă.
După cum mărturisește (în Memorii, Ed. Polirom, 2008, p. 666), în luna decembrie, 1989, când Țara fierbea și cazanul exploda la Timișoara, Bartolomeu Valeriu Anania este solicitat de Patriarhul Teoctist ca să-i prezinte manuscrisul Arhieraticonului, redactat de Episcopul Roman Ialomițeanul, încredințat spre finalizare înainte de a fi tipărit, Patriarhul a aprobat textul pentru tipar, deși cu inerente lipsuri.
Bucurându-se de călătorie în mașina trimisă de Patriarh, aude, dintr-odată, glasul șoferului Costel Calapod:
– Gata, s-au dus dracului! Peste două zile, pe deasupra chiliei lui Bartolomeu Anania, elicopterul cu familia Ceaușescu, decola de pe acoperișul Comitetului Central, plecând într-o destinație, încă necunoscută atunci. Mult ”revoluționarul” Bartolomeu n-a putut ieși în piață la Evenimentele Revoluționare care se derulau, că-și dorea cu toată ființa acest lucru, fiind în cumplite dureri lombare, mulțumindu-se doar cu urmărirea la Televiziune a întregii Revoluții, aducându-și aminte de participarea la demonstrația anticarlistă din 1940, precum și de vremea când conducea greva studențească de la Cluj, din anul 1946. Acum se mulțumea cu ”scârțâitul oaselor”, cu elicopterul zburând pe deasupra străzii Brezoianu, unde se afla garsoniera îmbietoare și pe micul ecran, pe Patriarhul Teoctist cum aștepta pe scara Televiziunii să-i vină rândul la studio și cum, odată ajuns acolo, a salutat libertatea cu un surâs, specific sieși, adică, o vizibilă distorsionare a feței, imposibil de a fi controlată, ci doar vizibilă de cei cu ochi șireți și interpretativi.
De data aceasta, Bartolomeu Anania, în dosul perdelelor, ferit de gloanțe, iar Teoctist în bătaia puștii!
Biata sciatică! Semn al Providenței!
Totuși, pe 23 decembrie 1989, durerile se mai calmaseră și întrămat, cu bocceluța literară la spinare, trecea prin Cișmigiu, orașul fiind în fierbere, trăgându-se încrucișat dinspre Brezoianu și Ministerul Apărării. În Gara de Nord aceeași stare, ajungând printre gloanțe (ce noroc!) la trenul salvator care, cu mari întârzieri, a ajuns în Gara din orașul Piatra Neamț.
După cum, însuși, mărturisește în Memoriile sale, Bartolomeu cel viteaz, a ajuns cu bine la Mănăstirea Văratec. A slujit cu pace de Crăciun. Fiind la masă, a văzut execuția soților Ceaușescu, observând ”fața palidă”, ca ceara, a stareței Nazaria.
A doua zi de Crăciun, iarăși slujbă. La prânz primește un telefon de la Patriarhul Teoctist, prin care, cu multă insistență, îl cheamă la București, făcându-se presiuni și intervenții pentru ocuparea scaunului de mitropolit al Moldovei și Sucevei. Bartolomeu respinge ideea aceasta, promițând o revenire la București pe 10 ianuarie 1990, stareța Nazaria minunându-se de refuzul auzit, când i se oferea o ”plăcintă” mare pe tavă!
Rând pe rând, auzea prin mass-media, cum din Guvernul condus de Petre Roman, făceau parte nume cunoscute: Andrei Pleșu – Ministrul Culturii; Mihai Șora – Ministrul Educației; Nicolae Stoicescu – Ministrul Cultelor, ceea ce însemna pentru eruditul Anania că, în România, se produsese o Revoluție.
De la Iași veneau grupuri de intelectuali și preoți ca să mijlocească pentru ”bunăvoința” lui Valeriu Anania, ca să primească a fi mitropolit și arhiepiscop al Iașilor!
Văzând insistențele telefonice, dar și prezențele îmbietoare, a uitat ziua de 10 ianuarie promisă Patriarhului și pe 2 ianuarie a luat drumul spre București. Acolo a aflat că Teodor Baconski a avut un interviu la BBC, unde ucenicul cel iubit, îi făcea un admirabil portret ca viitor mitropolit al Moldovei și Sucevei.
Bartolomeu Valeriu Anania nu era un naiv. Știa că pe 3-4 ianuarie 1990, Patriarhul Teoctist convocase de urgență primul Sinod sub flamura libertății și că nu putea fi prea departe de ”cazanul eclesiastic” încins, în toiul evenimentelor, cu iz de Revoluție.
Se apropia o întâlnire cu Patriarhul Teoctist, în zările schimbătoare de destine. Sinodul începuse ședința extraordinară. Trimițând pe cineva ca să anunțe pe Teoctist, Patriarhul a ieșit pe coridor și a anunțat că Dumitru Mazilu (Vicepreședintele Frontului Salvării Naționale) primise un memoriu de la ieșeni și că își dăduse acordul ca Valeriu Anania să fie mitropolit și că este vremea să se pregătească de alegeri.
Una credea Patriarhul și alta zicea Anania, adică, vorba de demult: Vodă zice da! Hâncu zice ba!, argumentând:
– ”În condiții de libertate un nou mitropolit al Moldovei nu poate fi ales de o Adunare Eparhială alcătuită din oameni vechi, ajunși acolo sub regimul comunist. Să nu se grăbească. Trebuie făcută mai întâi dizolvarea actualei Adunări Eparhiale și alegerea alteia noi, precum și constituirea unui nou Colegiu Electoral Bisericesc, care să facă posibile și înnoiri în Sfântul Sinod.
Cei din umbră lucrau ca la lumina zilei. Lui Anania Valeriu Bartolomeu i se cereau năvalnic articole pentru ziarul Tineretul Liber (fost Scânteia Tineretului) și pentru cotidianul Adevărul (fost Scânteia), adevărată înnoire. Apoi interviuri pentru BBC, Le Monde, Times, presa italiană (astea, da!), Televiziunea Română liberă! Tot cu oameni din epoca lui Ceaușescu! De unde alții, peste noapte. Venea noua epocă adevărată. Iar noi nu aveam la îndemână decât ”cârpeală” democratică! De aceea suntem pe unde n-ar trebui să fim!
Dar bietul ”candidat”, așa ca din ”senin” tot refuzând invitațiile la ”măritișul” cu o mitropolie, seara, sau noaptea târziu, după propria mărturisire, primea telefoane anonime prin care era înjurat în ”stilul cel mai vulgar cu putință”. Așa mi-au mărturisit aproape toți Ierarhii Bisericii. La Argeș, am primit telefon chiar de la o femeie, care gingaș, m-a întrebat:
– Alo? Sunteți Episcopul Calinic?
– Da, răspund eu.
– N-ați murit încă?
Dar se vede, că de Anania se țineau mai din scurt. Când la Televiziune s-au retransmis fragmente cu judecarea și executarea lui Ceaușescu, de îndată, telefonul zbârnâie, iar la capătul firului, urechea lui Anania aude:
–”Ai văzut? Așa o să pățești și tu!” Poate era, cumva, ceva mai încurajator, când confratele său, Roman Ialomițeanul, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, se plângea că și el primește mereu telefoane teroriste, amenințându-l copios cu moartea.
În ziua de 7 ianuarie, când se cinstește Sfântul Ioan Botezătorul, Patriarhul Teoctist îl invită pe Bartolomeu Anania la cină. Patriarhul, să vadă ce gândește Anania, iar Anania cu gândul de a vedea în ce ape se scaldă Teoctist!
Se înțelege că din traista cu ”ofuri” scoate mai întâi bietul Patriarh, pe care Anania îl zugrăvește: ”L-am găsit derutat, confuz, speriat, se plângea că e asaltat de reporteri. La rândul meu, mi-am exprimat rezervele față de recenta sa Scrisoare Patriarhală (3-4 ianuarie 1990, la primul Sinod!) și am ridicat problema preoților în politică. Am fost dus acasă tot cu mașina lui.”
Prezența lui Anania, prezență neîntâmplătoare și bine studiată în București, chiar când se ținea Conclavul Ortodox, avea o gândire adâncă, ce se afla matematic, pe agenda de lucru a celor, care din conul din umbră, doreau sincer să vină cu un plan de ”reînnoire a Bisericii”, adică, zic eu, de reînnoire a oamenilor, slujitori din Biserică, începând cu cei care clamează candoarea în fața păcătoșilor!
Dar să o las și eu cu morala și să-mi bocesc propriul mort, gândindu-ne la ”gândul” lui Bartolomeu Anania de a ”face ceva pentru viața Bisericii”. Așa, da!
Pe înserate, Valeriu Anania, moșneagul veteran din poienile însorite ale Văratecului, în buricul cetății lui Bucur, în chiliuța de pe Brezoianu, nota: ”În seara zilei de 8 ianuarie, i-am avut la mine pe Doru Baconsky, Daniel Ciobotea, Iustin Marchiș și preotul Crâșmaru, cărora le-am împărtășit gândul și cu care am discutat pe marginea lui. Ideea a prins și ne-am hotărât să i-o împărtășim și lui Andrei Pleșu (cu care am vorbit, pe loc, la telefon. Alături de Doru, Daniel mi-a plăcut cel mai mult). A doua zi, dată memorabilă, 9 ianuarie 1990, spre seară, eram acasă la Pleșu, dar soția sa ne-a rugat să luăm loc pe fotoliile din salon și să-l așteptăm, întrucât el telefonase că întârzie puțin, reținut de unele treburi la minister. Atunci, în ora aceea de așteptare, analizând noi demoralizarea Patriarhului, panica Ierarhilor, starea de incertitudine a clerului și așteptările credincioșilor, ne-am propus ca, din interiorul Bisericii, să dăm o mână de ajutor pentru instaurarea normalității, fără să ne constituim într-o organizație cu statut și pondere juridică, ci doar într-o grupare menită să existe doar atât cât se va considera că este nevoie. Atunci, în ceasul acela de așteptare în casa lui Andrei Pleșu, a luat ființă Grupul de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, numele fiindu-i dat de Teodor Baconsky, care se pricepea mai bine” (pag. 670).
Bine dispuși, așteptând pe noul ministru al Culturii, ”Pleșu a întâmpinat noutatea cu mare deschidere, ne-a promis sprijin și ne-a sfătuit ca, chiar a doua zi, să-l informăm și pe Dumitru Mazilu, de existența noastră, înainte de a răspândi zvonul că am fi vreo organizație subversivă, contrarevoluționară. A doua zi, după ce am ieșit de la Mazilu (care a salutat înființarea grupului), am cerut prin telefon să fim primiți de Sinodul Permanent, despre care știam că se află la București, pentru o sesiune extraordinară în cursul după-amiezii. I-am găsit pe sinodali în sala de ședință, privindu-ne cu ochi mari, aproape speriați, neștiind ce e cu noi. Lăsaseră câteva scaune libere, patriarhul făcându-ne semn să ne așezăm. Am luat cuvântul și i-am informat despre crearea Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii, despre structura și principiile lui, insistând asupra unor obiective pe care fondatorii lui le formulaseră cu numai câteva ore în urmă:
– Să se interpreteze și să evalueze corect dorința crescândă și manifestă a clerului și credincioșilor pentru schimbări și înnoiri în viața Bisericii.
– Să inițieze și să determine un dialog cu actuala conducere bisericească, spre a găsi împreună soluții concrete pentru ca Biserica să poată ieși din impasul spiritual în care se află: reintrarea în normal prin aplicarea corectă a propriilor legiuiri; regăsirea identității și vocației proprii; redobândirea rolului ei tradițional în spiritualitatea, cultura și viața poporului român!” (Memorii, Editura Polirom, pag. 670-671).
Și acum, fraza cea mai echilibrată și asiguratorie: ”Vlădicii au respirat ușurați, au pus întrebări, au cerut lămuriri, neevitând să întrebe dacă înnoirea Bisericii înseamnă și retragerea din scaun a unor ierarhi care au făcut compromisuri în regimul trecut. Am răspuns că noi nu pentru aceasta ne-am constituit și am venit aici, că nu suntem judecătorii nimănui, că înnoirea nu exclude retragerea unor ierarhi dar că aceasta depinde de fiecare în parte”.
Bieții Ierarhi, veniți de pe coclaurile Patriarhiei Române, unde au întâmpinat tot felul de batjocoriri, amenințări cu moartea la telefoane, ca și Anania, pentru a fi demoralizați complet și să-și ia tălpășița, amenințările cele mai grosolane fiind, nu doar de la mireni, care, din fericire, s-au dovedit mai de treabă.
Ș-apoi, acum, puțin ca la teatru, că deh, Anania Valeriu era și dramaturg și încă unul de anvergură, a continuat cu satisfacție nedisimulată: ”Apoi a venit rândul nostru să ne speriem. Începând cu Patriarhul, toți (cu excepția lui Nestor Vornicescu, care a tăcut tot timpul) au început să-și recunoască lașitățile, slăbiciunile, căderile, compromisurile, trădările din vremea regimului comunist.), declarând că sunt gata să se retragă imediat, fără șovăire sau întârziere. În timpul pauzei de cafea, Antonie Plămădeală m-a luat de braț, de-o parte, și m-a rugat să intervin pe lângă starețul Mănăstirii Sihăstria să-i rezolve o locuință, căci acolo ar vrea să-și petreacă restul zilelor (ceea ce am și făcut, starețul Victorin Oanele împlinind această dorință, fără să bănuim că mitropolitul se va răzgândi, așa cum au făcut-o și ceilalți)”.
Bartolomeu Anania, bucuros că se începe ”secerișul arhieresc”, începând cu cei mai mari, uita, desigur, că Nestor Vornicescu era un Nestor și un Vornicescu! Cât despre Antonie al Ardealului, care din naștere nu auzea cu o ureche deloc, iar cu una pe un sfert, n-a auzit, el însuși ce i-a spus lui Anania, dar nici vorbele acestuia nu le-a ghicit.
Crezând în efectul percutant al lucrării Grupului, Anania mărturisește, oarecum, îngrijorat: ”Pe noi ne-a speriat perspectiva retragerii în grup, știind ce poate însemna asta pentru Biserică. Atunci am intervenit eu în sensul că o astfel de retragere nu trebuia să creeze un vid de autoritate, că ea nu înseamnă o fugă, că actualul titular trebuie să-și pregătească succesorul, să participe la procedurile canonice și statutare ale alegerii, așa încât pacea și unitatea Bisericii să nu fie afectate. Până la urmă, totul s-a înseninat și ne-am promis viitoare întâlniri de lucru”.
Acest Grup salvator, că tot erau sub îngăduința Frontului Salvării Naționale, a dorit, în sinceritatea lui, ca să se facă un fel de falangă ocrotitoare, în fața atacurilor înjugate, dinlăuntrul, cu cei laici din țară și străinătate. A fost, cu siguranță, o soluție salvatoare a iscusitului cărturar, Bartolomeu Valeriu Anania! De aceea a scăpat de ținta unui obuz sau rafală de mitralieră în timpul focului revoluționar, care a secerat multe vieți, mai ales tinere, care și azi sunt jelite fără mângâiere.
Presa românească era foarte săritoare în sprijinirea Grupului de Salvare a Bisericii din România și mai ales a dizolvării Sinodului românesc! Și de data aceasta difuza Țării pe dinlăuntru și pe dinafară: ”un comunicat asupra înființării Grupului și a primei lui întâlniri cu conducerea bisericească a apărut la 14 ianuarie 1990 în ziarul România Liberă, ziar pe care Petre Mihai Băcanu ni l-a ținut la dispoziție pe toată durata existenței noastre de Grup și în care eu însumi am publicat săptămânal articole și meditații.”
Ei, laicatul, vedeau în Anania, calul troian în Biserică, iar noi vedeam în același Anania, cu Grupul de Salvare a Bisericii, pe arhimandritul, scriitorul cu har și misionarul încercat din America, iar în arhimandritul consilier patriarhal, profesor Daniel Ciobotea, pe încercatul european care a stat, peste zece ani în inima problemelor social-politice și religioase a continentului european. Cei doi, Daniel și Anania, țineau pârghiile de experiență și înnoire.
Nu era de ici-colea!
De aceea: ”În Grupul de Reflecție au fost cooptați noi membri, așa încât el cuprindea șase clerici și patru mireni, după cum urmează: arhimandrit Bartolomeu Valeriu Anania, preot profesor dr. Dumitru Stăniloae, preot profesor dr. Constantin Galeriu, ieromonah Iustin Marchiș, preot Constantin Voicescu, preot Toader Crâșmaru, Octavian Ghibu, Sorin Dumitrescu, Horia Bernea și Teodor Baconsky. Ceva mai târziu s-au raliat Grupului (dar cu participări sporadice) Cristian Hadjiculea, Horia Murgu, Corneliu Cezar, Nicușor Teodoreanu. Între timp, Daniel Ciobotea, devenise episcop-vicar la Timișoara și nu a mai participat la ședințele noastre, motivând cu umor, că de acum nu mai face parte din Grupul de Reflecție, ci din Grupul de Acțiune…Părintele Stăniloae a fost printre primii care au aderat, dar cu particularitatea că, bolnav fiind, nu va putea să participe la ședințe, dar va fi prezent prin părintele Anania, care îl va vizita înainte de fiecare ședință, spre a-i recolta propuneri, și după ședință, spre a-l informa asupra a ceea ce s-a discutat.” (pag. 672).
Aceasta ar fi în mare povestea nașterii și începutul de lucru al Grupului de Reflecție.
Câteva inițiative, atunci, în toiul schimbărilor, ale Grupului de Reflecție, de mare folos pentru viața Bisericii Ortodoxe din România, în cei doi ani de funcționare: – Preocupări dintre cele mai diverse, de la relațiile Bisericii cu Roma și greco-catolicii până la mișcările parapsihologice.
– Realizarea unui post de radio și televiziune al Bisericii, cu programe liturgice și catehetice;
– Dimpreună cu Daniel Barbu (romano-catolic) și Teodor Baconsky, sprijiniți de Radu Serafim și Sanda Vișan, au făcut demersuri la Președintele Televiziunii, Răzvan Teodorescu, care a aprobat autonomia noii redacții ”Spiritualitatea Ortodoxă”, iar cu Radu Serafim s-a alcătuit proiectul unor cicluri liturgice, apologetice, imnografice, iconografice, monahale și multe altele.
– Emiterea unei scrisori-circulară către toți preoții, rugându-i să furnizeze date asupra foștilor deținuți politici în închisorile comuniste, pentru alcătuirea unui volum pe această temă. Așa s-a alcătuit, cam la repezeală, cartea Mărturisitori după gratii, editată de Arhiepiscopia Clujului.
– Reintroducerea religiei ca materie de învățământ în școlile publice. În acest sens, ”Sfântul Sinod intervenise de două ori la Guvern, dar răspunsul fusese negativ, motivat prin aceea că o ideologie (marxistă) nu poate fi înlocuită printr-o altă ideologie (creștină)”.
– Fiind foarte bun prieten cu Mihai Șora, Ministrul Învățământului, Bartolomeu Anania, la 3 aprilie 1990, a fost invitat la o ședință a Grupului în Sala Portretelor din Palatul Sinodal, în timp ce se ținea și ședința în plen a Sfântului Sinod. La această ședință paralelă sub același acoperământ au mai participat, așa ca din întâmplare, Nicolae Stoicescu, Ministrul Cultelor, Ion Miloș, intelectual român din Suedia, Gabriela Șerban din Australia, teologii Mircea Păcurariu și Ioan Floca din Sibiu, Vasile Răducă din București.
După discuții intense și intempestive, Ion Miloș face precizarea că religia este materia obligatorie dintr-o țară democratică precum Suedia, iar Mihai Șora (filosof de marcă) a subliniat: ”că religia nu poate fi o simplă materie de învățământ, ci ea trebuie să transmită un fior”, iar Anania a subliniat: ”că Biserica este aceea care va face joncțiunea între școală și Liturghie”, amintindu-i că este fiu de preot. Doamna Șerban a intervenit tăios cu informația ”că în Australia, pur și simplu, religia face parte din programa analitică obligatorie”. Pentru limpezirea problemei pusă de Guvern când a respins intervențiile Sinodului, pretextul înlocuirii unei ideologii cu altă ideologie, Anania, într-o ”amplă demonstrație, că nu poate fi vorba de înlocuirea unei ideologii cu alta, pentru simplul motiv că creștinismul nu este o ideologie, ci un mod de viață”. În cele din urmă, Ministrul Mihai Șora a promis că va emite ”Decizia prin care religia devine materie obligatorie în sistemul de învățământ”.
Eram de față la ședință. La auzirea acestor promisiuni rostite de însuși Ministrul Învățământului, ierarhii au aplaudat dinamic. Pe fața lui Anania, coborau boabe de lacrimi!
Era o izbândă în numele lui Dumnezeu!
Ziua de 12 ianuarie 1990 a fost decretată zi de doliu național în memoria tinerilor uciși în Revoluție. S-a hotărât și o slujbă de pomenire în Catedrala Patriarhală. Cum presa era cu ochii în patru, Băcanu a publicat în România Liberă un articol – păruială, în care avertiza pe Teoctist, ca să nu slujească la parastas. În același articol se făcea recomandarea ca slujba să fie oficiată doar de doi aleși: arhimandritul Bartolomeu Anania și Grigore Băbuș.
Iată cum se arată în Memoriile sale, episodul, demn de ținut minte:
”Am avut imediat o întrevedere cu Patriarhul, care, speriat, mi-a spus că va rămâne în casă. L-am sfătuit să nu facă una ca asta și i-am făgăduit că eu îl voi însoți, de braț, pe drumul spre Catedrală și că nimeni nu se va atinge de el. L-am convins, sugerându-i, în același timp, să nu vină în alb, ci în vechiul costum de mitropolit, adică în rasă și camilafcă negre, și să asiste la slujbă stând în strana patriarhală, acolo unde-i este locul. Nu s-a produs niciun incident. Soborul de preoți condus de mine, în care venise și părintele Galeriu Constantin, ne-am așezat la centru, sub policandrul cel mare și am început parastasul. După câteva minute au intrat, discret, pe ușa laterală a altarului, Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și alți câțiva demnitari de stat. De îndată ce au apărut, părintele Galeriu mi-a șoptit că ar fi cazul ca noi să ne dăm puțin la o parte, cedându-le locul de mijloc. Văzând că chiar în el mai tresăreau vechile reflexe de respectuoasă obediență, i-am răspuns tot în șoaptă, că noi rămânem pe locul nostru, iar pe demnitari îi voi invita eu, printr-un semn, să stea tot la centru, dar pe locurile lor, adică imediat în spatele nostru. Și totul a decurs în ordine.”
Iată, cinstiți cititori, cum se face istoria cu dramaturgia la înaintare! Era vremea marelui scriitor ca să lupte cu ”Greul Pământului!” Și-o făcea cu mare iscusință și bucurie, după zeci de ani de umilință strivitoare.
Lucrurile se precipitau. Atmosfera revoluționară se întețea. Peste firea Țării, plutea și pândea cu ochi de sticlă nesiguranța care zgâlțâia din țâțâni viața României. Pe acest fond de instabilitate și telefoanele pe care le primea Patriarhul Teoctist, non-stop, cum mi-a povestit mai târziu, precum și presa, care cu mult spor și cu încurajare, chiar din sânul Bisericii, deci sătul de atâta zvonărie și telefonie, convoacă o ședință cu consilierii, în data de 14 ianuarie 1990, fiind invitat și Grupul de Reflecție. Într-o pauză, și-a confiat gândul că are de gând să se retragă.
Bună veste, mult așteptată de cei ce îi urmăreau lui Teoctist călcâiul lui Ahile! Iată mărturia lui Anania: ”Părea că așteaptă din partea noastră un răspuns. Noi, parcă înțeleși, i-am spus doar că este bine să nu ia o hotărâre pripită, să se mai gândească, să-și aducă aminte de proverbul: La nuit parte conseil, etc.”
Într-adevăr, noaptea a fost un bun sfătuitor. Întețirea telefoanelor de amenințare, chiar unele cu moartea, după cum mi-a povestit însuși Patriarhul, plângând în hohote! A fost o noapte de priveghere și rugăciune. Nu avea cu cine să se sfătuiască! Nu avea încredere în nimeni!
Zorii zilei l-au găsit pe Patriarh în agonia gândurilor de plecare. A doua zi, în ședința Grupului de Reflecție a sosit știrea că studenții de la Teologie pregătesc o demonstrație în care vor cere retragerea lui Teoctist. S-a dus vestea că Dumitru Radu, ”berbecul” universitar, ar fi pus la cale o poveste ca aceasta, mai ales că era supărat foc, că în ședința sinodală din decembrie 1989, era schimbat din prorectorat. De atunci l-am văzut că a primit cu ură o astfel de schimbare. Adevărul, doar Dumnezeu îl știe!
Patriarhul Teoctist, la cei aproape 76 de ani, se simțea din ce în ce mai nesigur pe sine. De aceea miza pe amiciția dramaturgului Anania, care ne povestește că: ”În aceeași seară, Patriarhul m-a invitat la cină și, la sfârșit, m-a luat de-o parte și mi-a spus că joi, în ședința Sfântului Sinod, își va depune cererea de retragere. De fapt, retragerea lui Teoctist plutea în aer, în același aer plutea oarecum și numele meu ca posibil succesor și așa m-am pomenit că mi se solicită interviuri pentru Le Monde, Le Croix, La Vie, Liberation și nu mai știu ce posturi străine de televiziune” (Memorii, pag. 675).
Ceea ce a deranjat, oarecum, Grupul de Reflecție, a fost apariția unei mișcări preoțești din București și Buzău, care cerea înființarea unei ”Conferințe Naționale a Preoților”. Din mărturia lui Anania: ”În frunte se afla un năbădăios preot, anume Neculce, un ambițios revoluționar, violent, căruia i se părea că existența Grupului de Reflecție îi încurcă lui niște socoteli. M-am pomenit cu el față în față și mi-a vârât pumnul sub bărbie…”
Foarte interesantă coincidență!
Cum, tocmai acum, să se ivească o contrapondere a Grupului de Reflecție? Sigur, cineva din umbră juca pe degete un scenariu foarte periculos: o înfruntare și înfurcire… argumentată cu niscaiva bâte parabolane. Oare ce a putut însemna pumnul vârât sub bărbie… lucru spus chiar de însuși Anania! Să ne mai imaginăm și culisele, care au istoria lor nevăzută.
Să mergem pe firul evenimentelor. Studenții, la ruga Grupului de Reflecție, prin Daniel Ciobotea, au renunțat la anunțata demonstrație în forță, deși unii profesori de la Teologie s-au împărțit în poziții, pro și contra Patriarhului, după cum curgeau puhoi, veștile-zvonuri, spre Dealul Patriarhiei.
Patriarhul Teoctist, care, în cei câțiva ani de depută-ție, în primul Parlament democratic al României, stând zi de zi, găzduit prin bunăvoință în Palatul Patriarhal, îmi povestea adesea – în chip obsedant – despre episodul când au venit vreo unsprezece studenți teologi și mi se pare și de la alte facultăți, în solidaritate, ca să-i ceară demisia. A avut cu ei o convorbire duhovnicească, iar la urmă le-a scos demisia din buzunar, scrisă într-una din nopțile de veghe, pentru orice eventualitate.
Mergea vorba, pe atunci, prin cetate, că a fost o hotărâre spontană a studenților, fără amestec auxiliar. Iată mărturia lui Anania: ”Miercuri, 17 ianuarie, am aflat că un grup de studenți teologi fuseseră primiți de Patriarh. În aceeași zi, Teoctist m-a sunat la telefon: mâine, la prima oră, se va retrage; unii sinodali l-au presat să se răzgândească, dar el a rămas ferm: ”Măcar acum să uzez și eu de libertatea mea! Mi-a mulțumit că i-am stat aproape, mâine se va interna la Spitalul Elias.” (Memorii… pag. 676).
În intervalul 4 ianuarie – 18 ianuarie 1990, timp de două săptămâni bune, Patriarhul Teoctist a trăit zile de groază nemărturisită. Și-a dat seama, că doar nu era de două zile, că este potrivit să lase cârma Bisericii pe mâini mai solide.
Se apropia 18 ianuarie, ziua hotărâtă de Teoctist Patriarhul de a convoca un nou Sinod, al II-lea în noua orânduire din România. Nu se mai pomeniseră ședințe sinodale, așa dese! Dar situația o impunea, iar curajul Patriarhului era inepuizabil.
Făcând suma evenimentelor derulate, Patriarhul, mi-a povestit mult mai târziu despre întrevederea cu Dumitru Mazilu, prim-vicepreședintele Frontului Salvării Naționale, pentru prezentarea obișnuită de Protocol la noua stăpânire postrevoluționară. Când Patriarhul Teoctist, printre altele, a zis că are de gând să se retragă. Pentru că nu mai este agreat în noua ipostază democratică, demnitarul fesenist s-a exprimat afirmativ.
Mi-a spus că nu trebuia să se ducă, dar așa a fost sfătuit. Probabil, în intenția de a-l descuraja complet! Ceea ce s-a și reușit, pentru că la ședința din 18 ianuarie și-a depus cererea de retragere!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
