Săptămâna cea dintâi din Postul Nașterii Domnului Iisus Hristos, din anul 2021, avea să înceapă cu o jălanie creștină ortodoxă: plecarea spre Sânurile lui Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, a Părintelui Vasile Marinescu, slujitorul râvnitor al obștii creștine din Parohia Olarii Curții de Argeș.
Din îngăduința Domnului Dumnezeu, mi-am început studiile universitare la Institutul Teologic din Cetatea Sibiului, în anul 1964, unde, după un an și mai bine am putut observa cum se comporta noua studențime în plin avânt socialist. Trebuia ca strâmtorarea tinerimii studențești să mai dea cu privirea și tocirea prin „materialismul științific” și fiorii „ateismului comunist”, care se instala în conștiința celor care aveau de întâmpinat ororile unei ideologii bolnave de concepte obscurantiste.
Acolo aveam să întâlnesc tineri ardeleni, dar și din alte zone ale României, sănătoși și plini de foamea și setea cunoașterii.
Printre ei se distingea un tânăr cu un comportament impecabil, născut în dumbrăvile Cărpenișului argeșean, după cum aveam să aflu puțin mai târziu.
Ca orice tânăr, doream și eu să găsesc un „model” de om, pe care să-l am ca sprijin pentru anii care vor veni. Cât de colo, se remarca un sutdent model, gândeam eu, tocmai ceea ce doream, că profesor, ca model, aveam pe Părintele Mircea Păcurariu, Profesorul cel fără de egal.
Fără doar și poate, cred că Vasile Marinescu (așa îl chema pe viitorul meu model) era cel mai așezat cu firea, de parcă era din alte lumi, și mai că nu îndrăzneai să te apropii și să-l tulburi cumva în citirile și meditațiile sale studențești.
Nu știu acum, dar colegul meu Ioan Puriș, un moț veritabil, mă îndemna să văd un student „model”, cum s-a exprimat cu mare bucurie.
Ne-am întâlnit într-o după masă în curtea cea mare a Institutului Teologic din Sibiu. Ne-am așezat pe o bancă vreo patru studenți și am vorbit despre toate, cum se întâmplă în asemenea împrejurări. Dar ceea ce m-a impresionat au fost povestirile sale despre tatăl său, Gheorghe Marinescu, un munte de om, un lider eclesiastic, preot paroh în Parohia Cărpeniș, unde frații savanți Minovici au ctitorit biserica mare, un palat cu paraclis și cu toate dotările, chiar dacă biserica mare a suferit o prăbușire, din cauza unui cutremur, producând suferințe obștii creștine, ctitorilor și mai ales constructorului, Gheorghe Marinescu.
Când am făcut o vizită (singur pe drum și pe jos, în noapte) acasă la Părintele, sfătos ca un Creangă argeșean, am avut bucuria să întâlnesc o capodoperă de om. Ne-am înțeles de prima dată, chiar dacă m-a mustrat că umblu noaptea pe drum și pe un frig cumplit, era doar noaptea, dinspre 24 spre 25 februarie 1966.
Am stat aproape toată noaptea povestind, despre toate, care se puteau destăinui, în legătură cu biserica nouă din Tioltiurul Ardealului de Nord, ceea ce am văzut că-l bucura ca pe un copil.
Așadar, ne-am înțeles de la început. Iată ce a scris și a rămas, în Jurnalul meu din anul 1966, pe coperta căruia am scris: „Lacrimile sincere sunt amare, cele de ocazie sunt numai sărate!”:
„ Am fost vizitat inopinat, la Casa parohială și la Sfânta Biserică de Părintele Costică – paroh la satul Tioltiur și student anul II la Institutul Teologic din Sibiu, „prietenul Bun” al fiului meu Vasilică – astăzi 24 februarie. Împreună cu Sfinția Sa am slujit Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite. M-am simțit înălțat sufletește lângă Sfinția Sa, avându-l în dreapta mea – ca pe un înger – ca pe un trimis al lui Dumnezeu. Nu voi uita toată viața mea clipele de slujire împreună. Dumnezeu să-i ajute în tot ce a început și să fie așa precum arată – „cu adevărat apostol al Sfintei noastre Biserici. Dorim, ca prietenia ce s-a înjghebat între noi să fie nezdruncinată și până la ultima clipă a vieții noastre. Așa să fie – Preotul Gh. B. Marinescu, Cărpeniș, Curtea de Argeș”.
Eram bucuros să citesc cele mai multe și bune cărți, să scriu și să gândesc, dar să am și bucuria de a găsi pe cineva ca model pentru viață. Ușa s-a deschis la Curtea de Argeș, în locul de vis, cu frumuseți din Paradis, în noaptea de 24-25 februarie 1966, când un preot uriaș, ca-n poveste, mă primea la vatra cu foc, pe un ger de crăpau ouălele sub găină!
Am întâlnit în studentul Vasilică un om ponderat și manierat, cu o educație exemplară de acasă, vatră așezată într-o dumbravă minunată, ca pe o Gură de Rai, pe care dumbravă aveam să o văd și să nu o mai uit de atunci.
Venirile mele la Argeș, erau o bucurie, și parcă mă născusem aici, făcând parte din Familia Marineștilor. Simțeam acel simțământ delicat, arătat de oamenii dintr-o mare bucată. Cine ar fi știut că, peste aproape 20 de ani (1966-1985), Costică din Ardeal va fi ales și trimis ca arhiereu, tocmai la Curtea de Argeș, unde am venit pentru prima dată în viața mea, ca pelerin? Și unde acum creștem și suferim împreună, sub numirea de Calinic Argeșeanul? Așa-s căile Domnului Dumnezeu!
Remarcabil și sensibil duhovnic, cu inimă dăruitoare, Părintele Vasile Marinescu, avea mersul său elegant, sobru, măsurat, încât cred, că nu știa să fugă sau să facă pași inegali.
Într-un cuvânt, a fost mereu un aristocrat în toate cele și parcă îți venea să spui, că nu putea fi altfel, decât un slujitor chemat pentru duhovnicie și cultură autentică. Este o constatare a noastră, fără salturi hiperbolice, stări pe care nu se bucura să le audă, trasformate în laudă.
Argeșenii îl vedeau mereu la lucru, înarmat cu o geantă rotundă în conținuturi de cărți și cele necesare pentru lucrarea administrativă și duhovnicească.
A fost un model, dar eu nu am putut ține pasul cu el! Eram firi deosebite. El lucra asupra sa cu migală, răbdare și speranță. Ca un Sfinx!
Pe 26 făurar 1966, în Jurnalul amintit la început, în care a scris Părintele Gh. Marinescu, a scris și Părintele, Vasilică de atunci:
„Când părul îți va fi albit de anii bătrâneții,
Vei sta cu gândul rătăcit la anii tinereții
Vei ridica acest caiet din rafturi prăfuite
Și vei vedea pe-al vieții drum, iluzii rătăcite;
Atunci poate voi fi în mormânt, închis în negre scânduri,
Și c-am trăit pe acest pământ, vor spune aceste rânduri.
Al tău prieten, care nu te va uita până la sfârșit,
Vasile Marinescu, Sibiu, 25 februarie 1966”
La plecarea sa în Zările de Lumină, am avut învederarea că, Părintele Vasile, este viu, și așa rămâne!
Pomenirea lui, întotdeauna!
Calinic Argeșeanul
