După participarea la Primul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la București, între 3-4 ianuarie 1990, a urmat alegerea protoiereului de Câmpulung, în persoana preotului Dănuț Manu, cu o majoritate însorită, și o întrunire cu preoții din protoieria Curtea de Argeș. Ardeam de curiozitatea de a ne întâlni și revedea în zorii noii democrații.
Desigur, cei mai în vârstă, care trecuseră prin furcile caudine ale dictaturii regale (Regele Carol al II-lea) și mai ales ale dictaturii unui regim monolit, ateu comunist, acum priveau cu nădejdi mari și străluciri de bucurie în priviri, că, în sfârșit, a sosit și vremea mult așteptată a izbăvirii!
Ne-am strâns și noi în Conferință în Sala Manole, la Palatul Episcopal și ne-am revăzut, în anul 1990, intrând într-o nouă zodie social-politică. Mai târziu ne-am dat seama, unii mai mult, alții mai puțin, că ne-am bucurat degeaba: viața noastră este întotdeauna ca natura! Zile frumoase, senine, furtună, uragane, cutremure, catastrofe, ploi cu stele, asteroizi și alte comete cu coadă, focuri pârjolitoare, ură confesională, etnică, socială, culturală și…sentimentală, trădări în prietenie, infidelitate în căsnicie, pierderi la jocul de noroc, beții, furturi, depravări trupești, verbale și alte nenorociri: ca războaie, foamete, secetă! Să mai zic ceva, de temerile că se prăbușește țara, că ne invadează neamurile, că vom dispărea ca neam, prin genocidul avortic?
Fiecare dintre noi, după puteri, gândeam și astfel. Personal, eram bântuit de un nor de gânduri, care mai de care mai năstrușnice. Eram singur pe lumea asta. Nu mai aveam încredere în nimeni. Mă temeam să mă confesez. În fiecare om vedeam un alt om, dar nu pe cel adevărat.
Am simțit atunci că sunt într-un pustiu imens, fără oameni, rămânând doar cu natura înconjurătoare. Gândul de eliberare era numai la Dumnezeul Luminilor. Atunci m-am rugat cu lacrimi în biserica de lemn din parcul Mănăstirii și jeleam la zidul din dreptul Sfintei Filoteia din Paraclisul Nașterea Maicii Domnului.
Atunci am învățat să îndur singurătatea din jurul meu, mai ales că cei mai apropiați, puțin și așa la număr, s-au împrăștiat, nevăzuți, nici de oameni, nici de ei înșiși!
Cel mai trist este atunci când rămâi însingurat de oameni, de cei din jur, de până ieri. Să nu mai ai încredere în nimeni și chiar nici în tine. Așa se simte, că în lume, ceva s-a schimbat din temelii. Este anticamera iadului! N-aș vrea să încerce nimeni acest sentiment!
Totuși, salvarea vine, când îngerul Domnului te trezește la rugăciune, te încurajează, te ia de mână și te ridică din deznădejde. Așa eram mereu, așteptând izbăvirea. Cu aceste sentimente însingurate, m-am revăzut cu preoții din Protoieria Cetății Argeșului.
Fără ca să le spun ceva despre ceea ce s-a hotărât la Primul Sinod la început de crudă democrație, din 3-4 ianuarie 1990, preotul Vasile Chițu, fostul protoiereu, s-a ridicat cu o seamă de propuneri, într-o vervă plină de tumult:
–”Să venim în ajutorul ierarhilor, Sfântul Sinod cu propuneri – am concis problema greco-catolicilor. De ce nu avem curajul să pășim în noua viață? De ce Biserica nu ia atitudine? Sectanții sunt ajutați din afară. Comunitățile de penticostali ajutați: cărți, biblii, promisiuni pentru case, ajutoare – profită de acest moment și ponegresc Ierarhii, preoții! Să pășim cu mult curaj – să explicăm ce este al nostru românesc – pentru noi s-a făcut Revoluția. Copiii preoților nu erau primiți în școli, trebuiau înfiați! Să ne apărăm libertatea și împotriva atacurilor de tot felul. Catehizația: reintroducerea învățământului religios în școli, obligatoriu. Cu Dumnezeu s-a biruit, cu Dumnezeu înainte! Editarea la fiecare Eparhie de broșuri de informare, predici, învățătură. Foi volante: Meșterul Manole – la noi, Păstorul Ortodox. Școli de cântăreți. Impozite, reducere sau recalculare. Învățământul seminarial.”
Preotul Hodoroagă Constantin: ”Salarizarea preoților și cântăreților de la Stat. Program ședințe, școli, întruniri, după-masă, după programul Bisericii disciplina preoților în slujbă.”
Preotul Scărlătescu: ”Referendum pe 28 ianuarie 1990 (P.C.R.).”
Preotul Ion Cionca: ”Devize. Drumul lor!”
Preotul Gheorghe Bărănescu: ”Monopolul numai al Bisericii. Protopopul V. Chițu dat jos din cauza teroriștilor din Curtea de Argeș. Focarul să se stingă până nu ne sfințim pe noi, nu putem sfinți pe alții!”
Preotul Budescu: ”Partidele să nu fie finanțate din afară, iar Cultele să se oprească la frontiere. Cârciumile închise în timpul slujbei, cu activitate după program.”
Preotul Vasile Marinescu: ”Au fost preoți care au trădat. Să fie sfătuiți arhierește.”
Preotul Vasile Panțurescu: ”Sinodul trebuie să ia apărarea Patriarhului. Ce au căutat securiștii la Palatul Patriarhal. Iustin a fost omorât. N-are vină Patriarhul că nu sufla nimeni în fața lui. Să se ia apărarea Patriarhului și a Sinodului, să nu fie mototolit. Voi merge direct la Iliescu să protestez.”
Preotul Badea: ”Cărți pentru educație și la preț accesibil, parafina pentru lumânări. Alegerea organelor administrative eparhiale și protopopești. O legislatură.”
Preot Bănică Gheorghe: ”Biblia de la 1688 pentru parohii și preoți – tiraj mare – cultură! Greco-catolicii, preoții au sarcina primă și îndatorirea – Biserica să se mențină – oamenii țin cu Biserica și nu anumiți inși care se erijează – poporul ține cu Biserica.” Învățământul religios – program de învățământ pe ani și vârste.”
La celelalte protoierii, pentru că erau în Eparhia Râmnicului și Argeșului, zece protoierii: Curtea de Argeș, Câmpulung Muscel, Pitești, Costești, Râmnicu Vâlcea, Horezu, Drăgășani, Slatina, Caracal, Corabia – din cele trei județe (Argeș, Vâlcea și Olt), problematica era, în linii generale, aceeași, cu mici diferențieri. Spre exemplu, preoții din Protoieria Pitești propun: ”Școli de Cântăreți, numiri, promovări – formula; cercuri pastorale, interviuri, acordarea rangurilor cu retribuire de 150, 300 și 500 lei; comitet de apărare împotriva celor care ne batjocoresc; concerte, conferințe pe plan local. Directorul de la Penitenciarul Colibași cere asistență religioasă!”
Am redat, întocmai din notările făcute pe aceleași coperte ale dosarului de la Sinodul din 3-4 ianuarie 1990.
M-am bucurat atunci, și-mi mențin, nu numai bucuria, ci și aprecierea pentru optimistele propuneri ale preoților din democrația nouă, românească. Parcă te simți cu un cap mai sus, când vezi și auzi ce spun părinții noștri argeșeni. Ei cer să se facă o retribuire de 150, 300 și 500 de lei pentru cele trei ranguri pe care le dă Ierarhul: sachelar – 150 de lei; iconom – 300 lei; iconom stavrofor – 500 lei; ei neștiind că fostul episcop Nichita Duma al Argeșului (1923-1936), atunci când dădea ranguri la stirpea preoțească, mireană și monahală, cei înălțați în rang dădeau ei astfel de taxe, pentru care primeau chitanțe oficiale, banii punându-i la construirea Școlii de Cântăreți de lângă Mănăstirea Argeșului.
De fapt, preoții au dreptate. Distincțiile se dau pentru osteneli meritorii. Când îl hirotesești pentru un rang, e bine să-i dai cele ale rangului gratuit și o mică atenție financiară. Odată, în graba noastră, am dat o distincție, dar n-am avut cruce, luând una de la un preot, care după aceea și-a luat împrumutul, a zis cel rămas numai cu rugăciunea hirotesiei:
– Da, bine, Preasfințite, am rămas fără cruce! Cum, o dați și apoi o luați?
– Ai rămas cu ceea ce a fost esențial, rugăciunea de acordare, care nu se va lua de la tine! Iar cruce ți-a dat Iisus Hristos. De aceea să ai grijă.
Dar mă voi îndrepta curând. Un scurt episod. Atunci când mi s-au conferit cetățenia de onoare – nu la Argeș, ci în afara lui – după ce sunt împopoțănat cu o diplomă, îi spun Primarului Proscan de la Mizil:
– Bine, Domnule Primar, mi-ai dat diploma. Dar pe lângă diplomă, nu mai pui nimic? Colea, vreo sută de hectare cu vie, ca să tot ție, în vecie, de parcă ar fi, colea-n traista lui Coșbuc, puțin unt, vreo zece ouă și de douăzeci de ori pe atâta, mai limpezitoare de creier!
Primarul a rămas blocat. Lumea a râs în hohote, iar eu am rămas cu buza umflată. Cel mai mult m-a impresionat și a fost cu surpriză, dorința comandantului de la Penitenciarul Colibași, care în zorii democrației, a cerut cuviincios, asistență religioasă pentru deținuții privați de libertate.
Cei doi preoți, veterani ai vremurilor, Vasile Chițu și Hodoroagă Constantin, amândoi colegi de idealuri omenești și încarcerare nemiloasă pe vremea comunismului, își făceau acum arătată bucuria, că adevărata libertate a venit pentru totdeauna.
Nimic mai îndoielnic și plin de incertitudine!
Au plecat la Domnul cu idealuri frumoase!
Dar înainte de a pleca, Părintele Hodoroagă, chiar după evenimentele revoluționare din decembrie 1989, la ajunul cu Icoana Nașterii lui Iisus, umblând prin Sălătruc, avea obida cu el și dinte împotriva lui Calinic Argeșeanul, pe care nu-l putea ierta.
Într-o zi, în plină conferință, am zis:
– Felicităm pe Părintele Hodorogea pentru că a făcut o biserică nouă în Sălătrucul de Jos, dar îl felicităm încă o dată, dacă va reface parohia desființată, din două parohii, făcând una mai mare.
– Pe mine mă cheamă Hodoroagă și nu Hodorogea! Să nu mă batjocoriți și chiar în public!
Fără să-mi dau seama de gravitatea faptului, am făcut-o și mai lată.
– Păi, nu vă supărați, ce mi-i Hodoroagă, ce mi-i Hodorogea, tot una-i!
– Să crezi dumneata! Cred că nu-i tot una să vă spunem, în loc de Calinic, Cânilic.
M-am amuzat copios, lucru care l-a supărat și mai tare, ceea ce l-a făcut să mă ”iordănească” prin Sălătruc, cu aghiazma de Bobotează.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
