Cu mulţi ani în urmă, la Cernica a venit pentru câteva săptămâni scriitorul Augustin Buzura. Avea în gând să înceapă o nouă carte. Din când în când îl întrebam:
– Maestre, cum mergeţi cu scrisul?
– Greu, Părinte Calinic. N-am reuşit mare lucru. E complicat când vrei să scrii un roman, ca să reziste în timp şi mai ales să comunici ceva posterităţii.
M-am uitat atent la el. Se vedeau pe faţa lui îngrijorări spinoase, ascunse după o pereche de ochelari cu rame groase ca ramurile din prunii care-i înconjurau casa Iustin, unde l-am găzduit pentru product literar.
Aşa mi-a venit în minte să încep a întrupa gândul de a scrie şi volumul IV, din Toată vremea-şi are vreme.
Dar când am auzit una şi mai nostimă, m-am bucurat din toată inima. Într-o bună zi l-am întrebat pe parohul de la Corbeni, preotul Silviu Dumitrache:
– Silviu, ai citit cele trei volume, Toată vremea-şi are vreme? S-a uitat la mine surprins. A rotit privirea ochilor albaştri, întunecaţi ca şi cerul care vremuieşte deasupra satului şi dând din colţ în colţ, a zis:
– Le-am citit. Adică le-am răsfoit, că nu prea am timp, că am mult de lucru. Lucrez şi prin sat la oameni: pun faianţă, gresie, tencuiesc, zidesc. Dar le-a citit bunica, Aurica Turcu.
– Câţi ani are bunica?
– Peste 70 de ani. Îi place să citească mult. Le-a citit pe toate trei, îmi zice pe nerăsuflate, nepotul bunicii.
– Să-mi spui ce părere are bunica ta, despre cele trei cărţi pe care le-a citit.
– Nu pot să vă spun, deşi şi-a exprimat părerea, dar cu condiţia să nu vorbesc la nimeni şi mai ales autorului cărţii, că este posibil să mă pedepsiţi.
Am insistat. Silviu se arăta a fi încăpăţânat – aşa precum şi este – refuzând, hotărât, să nu-mi spună părerea bunicii lui. Dar insistând şi asigurându-l că nu va păţi absolut nimic, mi-a spus, aşa…cu jumătate de gură:
– Bunicii i-a plăcut mult cartea. Când am întrebat-o ce părere are de carte, a zis plină de voioşie:
– Măi, măi, dar mare trăznit a mai fost şi Calinic, ăsta!
M-am bucurat din inimă de sinceritatea lui Silviu Dumitrache, rugându-l să mă ducă până la bunica lui, să-i mulţumesc personal şi să o văd cum arată, aşa cititoare harnică.
Făcând într-una din zile slujbă la biserica din Corbeni, atunci când miruiam, Silviu zice, zâmbind şăgalnic:
– Aceasta este bunica mea, marea cărturăreasă!
Dintr-odată o aud zicând, fără grijă, cu o simplitate absolută:
– Le-am citit pe toate, câteşitrele, părinte Calinic, şi mi-au plăcut mult, arătând cu mâna în sus, cele trei degete unite ca pentru închinare.
Şi aşa m-am hotărât, după multe ezitări, să încep şi volumul IV. De ce ezitări? Pentru că este foarte greu să spui drept, mai ales când unii dintre cei despre care te-ai pornit a scrie, mai sunt în viaţă, în frumuseţea acestei lumi văzute. Cei care au scris cu adevărat în viaţa lor şi cei care nu au scris ştiu ceea ce am vrut să zic.
Aşadar, volumul IV, din Toată vremea-şi are vreme!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
