În ajunul Crăciunului din anul 1989, care s-a desfăşurat mai târziu pe fondul revoluţiei, la Catedrala ctitorită de Sfântul Neagoe Vodă Basarab, am spus printre altele:
– Felicităm maturitatea argeşenilor că s-au comportat responsabil şi că nu s-a tras niciun foc de armă.
Nu ştim pe cine au deranjat vorbele mele de încurajare la înţelepciune, că spre seară, când era o ceaţă densă şi Catedrala era luminată, ca niciodată, trecători prin preajmă, iar unii cu maşina prin oraş, strigau:
– Săriţi că arde mănăstirea!
Zeci şi sute de oameni s-au grăbit cu găleţi pline cu apă ca să „stingă” mănăstirea, care de altfel nu ardea decât în mintea şi ochii unor zvonişti, puşi să facă o „revoluţie” ca la carte.
Am trimis vorbă să se lege poarta mănăstirii pentru a opri puhoiul strâns, cu mare grăbire. Se încercau busculade. Poarta se clătina. Mihail Filimon, cu un curaj osebit, s-a urcat pe poartă strigând:
– Oameni buni, unde arde mănăstirea? Nu vedeţi că e doar luminată în ceaţă?
Dan Dabija, de la unitatea militară, lămurea de zor că nu a luat mănăstirea foc. Pentru a se degaja poarta de îngrămădeală le-a spus celor care, poate crezând că arde mănăstirea, săreau cu mic cu mare ca s-o stingă:
– Oameni buni, vedeţi că nu arde nicio mănăstire. Avem noi grijă să nu se întâmple nimic. Mergeţi acasă să nu vă fure cineva avutul strâns.
Ca-n poveşti, strigătorii de zvoneală, s-au îndreptat în grabă spre casele lor ca să-şi apere vatra familială. Înţelept gând, inspirat de sus, de la Părintele luminilor. Astfel se făcea un act unic de apărare a valorilor naţionale, pândite de primejdii.
Din când în când, Părintele Nicolae Arsene, se furişa spre Palatul Episcopal să-mi spună cum mai merg evenimentele de dincolo de poartă.
Era îngrijorat – aşa se arăta şi cred că era sincer – spunându-mi de afurisitele de zvonuri care încă mai zburau prin Cetatea Argeşului la adresa lui Calinic Argeşanul.
– Mă gândeam să vin – discret – să vă iau la mine acasă. Vă ofeream un loc în pivniţă şi vă hrăneam şi adăpam până se liniştea lumea.
– Îţi multumesc, Nicolae, pentru gândul cel bun! Este ca şi cum ai fi făcut-o. Gândul bun este ca şi fapta, zice Talmudul iudaic.
Atunci am înţeles vorba mătuşii Irina de la Tioltiur: o tacă plăti o vacă. Dacă eram mai precaut – dar de unde să ştiu ce întorsătură pot lua evenimentele – nu spuneam nimic despre revoluţie, ci doar făceam rugăciuni în taină pentru paşnică izbăvire.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
