Se crease o stare alarmantă, dramatică şi fără posibilitate de a mă apăra, mai ales că zvoniştii lansau tot felul de năstruşnicii la adresa mea. Imaginaţia unora a ajuns până acolo, acuzându-mă că am pus armament, tunuri, obuze şi alte puşti în subsolul Palatului Episcopal precum şi pe sub duşumelele celor trei biserici de lemn din parcul Mănăstirii Curtea de Argeş.
Când am auzit una şi mai rea, precum că pe acoperişul Catedralei lui Neagoe Vodă Basarab ar fi terorişti pitiţi după turle, am făcut apel la cadrele armatei din Curtea de Argeş, adresând două scrisori Comandantului Toma Avrămuţă care vorbesc despre starea dramatică. Le-a păstrat şi se poate vedea cum au stat lucrurile.
Doream să evit o nenorocire de proporţii. Oricând se puteau pune tunurile pe turlele bisericii. Poate că aşa era dorinţa unora cu minţile înfierbântate.
Dacă tot am văzut că persoana lui Calinic ar fi pricină de scandal, am chemat pe Comandantul Unităţii Militare din Curtea de Argeş, Toma Avrămuţă, care a venit imediat cu Ion Pătrunjel, în curtea mănăstirii.
I-am spus lui Toma Avrămuţă:
– Luaţi-mă şi mă duceţi în arest şi daţi de ştire că l-aţi închis pe Calinic şi să nu se mai înspăimânte nimeni, că aşa zisul „terorist” este în libertate.
– Nu este cazul, Preasfinţite, aud pe Toma Avrămuţă, om integru, sobru, curajos şi pe picioarele lui, fără frică şi cu soluţii imediate. Rămâneţi aici în curtea mănăstirii. Nu ieşiţi decât cu ştirea noastră, iar din mănăstire să nu iasă nimeni, nici să intre, fără învoirea dumneavoastră, indicând locul unde merge şi pentru ce anume.
M-am bucurat de soluţia imediată a Comandantului Toma Avrămuţă, care astfel a pus sub pază armată complexul istoric muzeal din vatra Curţii de Argeş. Cred nestrămutat că a făcut cel mai mare gest strategic din viaţa sa şi a armatei pe care a condus-o cu maximă înţelepciune şi stăpânire de sine.
Am înţeles, după zvonurile care curgeau ca apa pe gârlă, că o năvălire în curtea mănăstirii, vandalizarea Palatului şi alungarea lui Calinic ar finaliza reuşita revoluţiei argeşene. Temerile mele au fost fără seamăn.
N-aş dori, în veac, nimănui, să treacă prin astfel de momente nenorocite!
Cea mai mare salvare pentru mine a fost Dumnezeu, Sfânta Filoteia şi oamenii cu caracter şi mare bun simţ, care m-au încurajat în astfel de momente cu valuri şi furtuni nisipoase.
Cel mai încurajator, pe dinlăuntrul casei, a fost duhovnicul meu, Paisie Tinca de la Sâmbăta de Sus.
L-a trimis Dumnezeu, ca pe lângă Sfânta Filoteia şi Îngerul meu păzitor, să mă încurajeze în clipele de grea cumpănă pentru viaţa mea.
Dar, Liviu Popa, cel care conducea maşina instituţiei a avut un rol decisiv, atunci când mă încerca, din nou, gândul de a părăsi Curtea de Argeş, pentru totdeauna.
Plin de îngrijorare i-am spus:
– Liviu, pregăteşte maşina şi ia două canistre cu benzină. Vom pleca pentru totdeauna din Argeş.
– Unde să mergem din Argeş, Preasfinţite?
– Până unde vom vedea cu ochii, fără nicio ţintă anume.
– Eu cred că nu-i bine. Nu mergem nicăieri. Ne rugăm la Dumnezeu îngenuncheaţi la racla Sfintei Filoteia şi dacă va fi să murim, să murim în biserică, rugându-ne!
Văzând curajul tânărului de atunci, care m-a scos din gândurile plecării, i-am spus:
– Du maşina în garaj. Îţi mulţumesc pentru sfat şi încurajare! Şi aşa am rămas în Curtea Domnului şi a Sfintei Filoteia de la Argeş.
Despre „revoluţia” de la Argeş pot povesti, ca la carte, cei care au fost atunci în mijlocul evenimentelor. Ar trebui adunate mărturiile fiecăruia.
Iar Toma Avrămuţă, Ion Pătrunjel şi Dan Dabija, dacă au timp şi pot, ar trebui să scrie o carte în care să arate primejdiile evitate în timpul revoluţiei de la Curtea de Argeş.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
